“Astăzi e ziua ta...” – Dan Puican

45 de ani puşi în slujba radioului… Timp în care a montat peste o mie de pie­se de teatru, sute de emi­siuni de divertisment şi po­e­tice, având fericirea să lu­creze cu cei mai mari actori ai ţării.

“Teatrul nu mai este ca pe vremuri…”

45 de ani puşi în slujba radioului… Timp în care a montat peste o mie de pie­se de teatru, sute de emi­siuni de divertisment şi po­e­tice, având fericirea să lu­creze cu cei mai mari actori ai ţării. Maestrul Dan Pui­can, un soldat devotat Tea­tru­lui Naţional Radiofonic, împlineşte mâine 75 de ani. La mulţi ani!

“Îmi place frumosul. Eu, la origi­ne, am fost actor şi de aceea înţeleg foarte bine actorii. Îmi pare rău că as­tăzi nu mai este teatrul de pe vremuri. Actorii vor să abordeze repede tea­trul. Teatrul se face cu experienţă, trebuie să-l joci pe scenă. Eu am avut fericirea să fac parte din aşa-zisa generaţie de aur care a ter­mi­nat în anul 1956. Aveam repartiţii la teatrele din provincie, unde jucam foarte multe roluri. Jocul acela pe scenă ne-a dat experienţă. De aceea au ajuns mari Rebengiuc, Albulescu, Sanda Toma, Draga-Olteanu Matei, fiindcă au jucat mult pe scenele teatrelor din provincie. Astăzi nu se mai experimentează asemenea lucruri.

Încă din copilărie ascultam ra­di­oul, pe vremea aceea neştiind că am să ajung şi eu la Teatrul Radiofonic. As­cultam piese, le rescriam a doua zi, având o memorie foarte bună, şi în­cercam să le pun în undă. Aşa au în­ceput primele scene de teatru din viaţa mea. Apoi am fost elev al Liceului «Aurel Vlaicu», unde am avut o pro­fe­soară care iubea teatrul. Dânsa m-a distribuit în «Baronul», rolul cu care am dat examen la Institutul de Teatru, când am terminat în 1952. Din institut voiam să fac regie, însă în vremea aceea nu era posibil şi ac­to­rie, şi regie. Trebuia să plăteşti şi nu aveam de unde. Am fost destul de sărac... Consider că am avut noroc în viaţă. Cu luptă, chinuri, cu de­za­mă­giri de multe ori, până la urmă am avut succes în meseria pe care mi-am ales-o la Teatrul Naţional Radiofo­nic, unde am fost primit cu mult entuziasm şi mi s-a dat posibilitatea de a colabora cu tot ce are mai bun teatrul românesc. Regrete nu am. Mă rog la Dumnezeu, şi asta mai târziu mi s-a dovedit a fi esenţial, să am sănătate. Din păcate, mulţi dintre colegii şi colaboratorii mei de su­flet au dispărut. Mi-am dat seama că nimic nu este mai presus în viaţă decât sănătatea. Restul le încropeşti, vezi cum merge viaţa şi până la urmă reuşeşti, dar sănătatea numai Dumnezeu ne-o poate da. De aceea sunt fericit… că la 75 de ani sunt încă colaborator al Teatrului Na­ţi­o­nal Radiofonic.

De ziua mea îmi urez să fiu să­nătos, să am fericirea să-l văd şi pe fiul meu, care este regizor la Televi­ziunea Română, montând un scenariu de film care să aibă succes la ma­rele public. Ar fi fericirea mea… şi bineînţeles să am un nepot. Sper că Dumnezeu mă va ajuta să vin de mână cu nepotul meu la Radio şi să-i arăt locul în care bunicul său şi-a petrecut toată viaţa şi a fost un soldat devotat Teatrului Naţional Radiofonic.”