“Astăzi e ziua ta...” - Eugenia Moldoveanu

“Cântam pentru că îmi făcea plăcere. Era pasiunea zilelor mele. Încet, încet au venit şi succesele, şi fiecare succes era legat de cel precedent.

“Trăieşte frumos ca să cânţi frumos...”

“Cântam pentru că îmi făcea plăcere. Era pasiunea zilelor mele. Încet, încet au venit şi succesele, şi fiecare succes era legat de cel precedent. Asta mi-a dat curaj, încredere şi m-a făcut să merg mai departe...”, mărturiseşte artista. Eugenia Moldoveanu îşi sărbătoreşte mâine ziua de naştere.

“Toată cariera mea artistică este legată de rolul «Cio-Cio-San» din opera «Madame Butterfly» de Puccini. Acest rol m-a consacrat. În 1973, am câştigat marele premiu la Tokyo, la concursul internaţional Madame Butterfly, unde preşedinte de onoare era Maria Callas. Sigur că este rolul care mi-a adus cele mai mari succese. În ziua când fetiţa mea împlinea un an, la 1 iunie, eu câştigam marele premiu. O amintire dragă şi un joc al destinului.

Când eram copil cântam de toate. Îmi aduc aminte că primele filmări au fost într-un spectacol de revelion. Alături de mari artişti, printre care şi cea care avea să-mi fie profesoară, Arta Florescu, am cântat şlagăre ale timpurilor de atunci. Am cântat o piesă a lui Tom Jones. Am cântat foarte mult operetă, am încercat să cânt şi romanţe, dar cred că am fost educată pentru operă, iar  pentru acest gen trebuie să fii născut, să ai un dar cu totul special.

Am devenit artistă într-un mic sătuc, cum era pe atunci Azuga. Destinul şi şansa vieţii mele au făcut ca în anii copilăriei mele să se afle acolo Aurel Bobescu, fratele iluştrilor muzicieni ai familiei Bobescu. El a înţeles că am talent. Ani la rând am făcut cu el pian şi apoi şi-a dat seama că voi avea o voce importantă. Prima mea şansă a fost acest om, iar când am ajuns la Conservator am avut într-adevăr modele. Cel mai important a fost profesoarea mea, Arta Florescu, o mare artistă şi o profesoară de excepţie. Apoi toţi marii artişti ai timpului, marii mei profesori, o întreagă galerie de artişti. Mai târziu am fost onorată să fiu colegă cu mulţi dintre ei.

Stabilirea unei lungimi de undă cu cel din faţa ta este extrem de importantă. Încerc să-mi învăţ mai tinerii colegi în primul rând că trebuie să trăiască frumos ca să cânte frumos, pentru că acest lucru se vede şi se simte pe scenă, să fie oameni care să-şi şlefuiască personalitatea, fiinţa lor, aşa cum şlefuiesc o partitură sau o lucrare muzicală, şi apoi să creadă în talentul lor.

Consider că mi-am făcut datoria. Cred că am avut, pe lângă foarte multă pasiune şi dragoste, o şansă. Îmi reproşez că am stat atât de puţin cu cei dragi, în special cu fiica mea. Îmi pare rău că nu am stat mai mult lângă ea, că nu m-am bucurat de anii în care a crescut.

Îl rog pe bunul Dumnezeu să-mi dea puţină sănătate. În rest... pace şi multă înţelegere între oameni.”