Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Iubi, ce şi cum vrei tu, numai nu mă pune să scriu. Sunt ciufut şi leneş. Pe deasupra şi răcit. Aşa că scrie tu ce vrei despre mine, la 42 de ani, îţi dau mână liberă, ca-ntotdeauna”, mi-a spus la telefon Florin Chilian. Acestea fiind stabilite, îmi asum atât riscul, cât şi înjurăturile. Nu-mi plac decât oamenii sinceri. Iar Florin Chilian nu ştie să fie decât sincer, chiar şi când înjură. La mulţi ani, Iubi!
De descris, nu-l mai descriu. N-ai decât o variantă. Îl placi sau nu-l placi. Destinul său artistic începe, oficial, cu „Iubi”, ajungând acum, cam pe la jumătatea vieţii reale, la „Autistul – Nu-l mai goniţi pe Brâncuşi!”. Acesta din urmă, un produs de anul ăsta, căci despre anul ăsta vreau să vorbesc. Ca un făcut, Florin e născut la sfârşitul anului, când tragi linie. Aduni, scazi şi ce vezi – cu uimire – c-a rămas, adaugi în traista cu poveşti de spus nepoţilor şi mai pui o piatră la temelia a ceea ce vrei să clădeşti la anul. Săgetător fiind, ţinteşte. Nu oricum şi oriunde, ci acolo unde buba e deja infectată şi pân-la septicemie nu mai e decât un pas. Adică în neregulile permise de legi. De dispreţul faţă de ele. Sau de absenţa lor. Spirit justiţiar, nu poate sta de-o parte. Că-s din minister sau de la vreun post tv, dacă n-au fost oameni cu el, se trezesc daţi în judecată. Poate fi catalogat drept procesoman. Aşa, şi? Nu o dată a avut câştig de cauză, pentru că a avut dreptate. Fă-te avocat, Săndele...
Dar nu despre tribunale e cel mai important să vorbim acum, de ziua lui, deşi... „Autistul”, cel mai recent album al său (cu toate că l-a gândit de acum 15 ani, când avea puţin peste 20...), este, aşa cum singur o spune, „un album dedicat Preşedinţiei, Guvernului, Parlamentului, clasei politice, curvelor în general... Se pregăteşte Academia Română...”. Motoul său, un citat din Constantin Brâncuşi, nu mai are nevoie de nici un comentariu: „Când am plecat, v-am lăsat săraci şi proşti, acum vă găsesc şi mai săraci, şi mai proşti!”. O stare de spirit, o stare de fapt.
Să mai spun că pentru videoclipul uneia dintre piesele de pe „Autistul”, „Viaţa nu-i o curvă”, a filmat o actriţă frumoasă, talentată şi stranie în peisaj. Un fel de alter ego al lui: Maria Dinulescu. Că tot veni vorba de peisaje, văd, pe site-ul lui, că-i place filmul lui Constantin Popescu, „Portretul luptătorului la tinereţe”. Nici nu mă mir. O pictură flamandă de demult pentru cei mulţi de-acum. O filă de istorie necenzurată. Ca să nu fie striviţi de roluri, actorii iau (în serios) forma lor. Ca el.
„Viaţa nu-i o curvă!/ Lasă!.../ Lasă-i să-ţi cunoască inima/ N-o zidi în piatră.../ Lasă!/ Lasă viaţa să ajungă-n viaţa ta/ Hai, lasă!/Nu fugi de lume/ Lasă lumea-n lumea ta/ Cu adevărat.../ Cu adevărat nu au ce să-ţi ia/ Nu au cum.../ ştiu eu, câteodată/ Chiar ajungi să te saturi, de toate oglinzile lumii,/ Câteodată chiar eşti.../ ştiu eu, câteodată/ Chiar ajungi să te saturi de toate legile lumii,/ Câteodată trăieşti...//”.
