Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu trebuie să fii critic de teatru ca să-ţi dai seama când un actor pune pasiune în ceea ce face sau dacă spune ceva oamenilor care vin la teatru să-l vadă. Un actor adevărat este acela care se dăruieşte cu totul acestei minunate arte. A trăi, a interpreta un rol, a crede în ceea ce faci şi a da mai departe reprezintă esenţa teatrului. Unul dintre aceşti mari actori este Florin Zamfirescu. Personajele sale sunt vii, bogate, autentice şi sensibile şi, peste toate, sunt greu de uitat. Mâine împlineşte 65 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”
Întotdeauna şi-a dorit să ţină timpul în loc
“Teatrul se datorează imperfecţiunii omului şi dorinţei lui de perfecţiune”
“Se spune că a fi actor este ori foarte uşor, ori imposibil, aforism valabil, cred, pentru toate meseriile şi vrând să sugereze că omul este dator să-şi descopere posibilităţile native cât mai devreme, evitând astfel confuzia care trage după sine pierderea unor ani preţioşi ai tinereţii. De ce să devin actor? Este o întrebare-cheie, iar răspunsul trebuie să poată fi bine primit de forul meu interior, care de cele mai multe ori, aţi observat?, se revoltă la minciună. Există oameni care la orice vârstă roşesc la minciună, care-şi pierd vitalitatea în faţa neadevărului, care nu pot să mintă. Vi se întâmplă? Dacă da, e bine, pentru că teatrul nu e, nu trebuie să fie niciodată minciună. Farmecul vine din personalitate, iar personalitatea presupune libertate interioară. Oamenii care posedă nativ sau obţin prin inteligenţă această libertate interioară sunt aceia care au farmec, care ne apar ca unicate. Actorul este şi trebuie să fie unicat.
Am sentimentul de fiecare dată că activităţile se îndesesc, ori eu am din ce în ce mai mult de lucru, ori începe să-mi fie şi mie greu. Am foarte mult de lucru. E o bucurie firească aceea de a vedea că publicul revine la teatru. E o simbioză public - scenă. Noi nu putem să existăm fără public şi publicul ne ajută să existăm. Avem nevoie de public şi publicul are nevoie de noi. Nu este nici o mirare în asta. E o normalitate. Teatrul nu o să dispară niciodată din lume pentru că el se datorează imperfecţiunii omului şi dorinţei lui de perfecţiune. Se întâmplă şi lucruri rele, se întâmplă şi lucruri tragice, că uite pleacă dintre noi, pe rând, trişti, nesatisfăcuţi, nemulţumiţi sau dau semne că vor pleca mulţi actori, regizori. Asta e. E cursul firesc al vremii, dar e prea multă nefericire în jur. Parcă e un final al fiecăruia dezamăgit şi întristat. E vorba de oameni generoşi care toată viaţa au dăruit. Au înghiţit şi au aşteptat şi e nebunia noastră şi a pasiunilor noastre pentru public, pentru spectacol, pentru artă.
Pe de o parte, îmi vine să fac petrecere de ziua mea, iar pe de altă parte, îmi vine să nu spun nimănui. Îţi pare bine că mai adaugi ceva la experienţa ta, dar pe de altă parte îmbătrâneşti. Nu am simţit trecerea timpului, pentru că nu am timp. Înaintarea în vârstă nu e apăsătoare, deocamdată mă uit aşa la vârstă şi, nu vreau să mă alint, dar mi se pare că mă apropii de bătrâneţe, dar nu mă simt încă bătrân. Întotdeauna mi-am dorit să ţin timpul în loc”.
