Astăzi e ziua ta... Gabriel Giurgiu!

Sărbătoritul nostru este gazda emisiunii Eurobiz de la TVR3. În 1992 a urmat un stagiu la CNN, în Washington, la Larry King Live. Pornind de la această experienţă, a realizat programul "La puterea a doua", care s-a bucurat de notorietate în anii 1990. Jurnalistul Gabriel Giurgiu împlineşte mâine 45 de ani. La mulţi ani!

"Era multă lumină. Ăsta e primul lucru de care îmi amintesc. Era lumină şi mie îmi curgeau lacrimile pe obraji şi nu făcem nici un gest să le şterg. În faţă la Grădiniţa, între Romană şi Patria (acum e McDonald's). Scutierii erau încurcaţi, nu ştiau ce să facă. Nişte fete le puneau flori pe ţeava AKM-urilor.

Cici (fost coleg de liceu) îmi zicea să mergem acasă, că e periculos. M-am uitat la el trăznit. În sfârşit, puteam să strig «Jos Ceauşescu!» şi el voia să merg acasă? Am rămas până când ne-au gonit de acolo cu bulanele, pe străzile laterale. Era 21 decembrie 1989 şi este ziua care mi-a (ne-a) schimbat viaţa. Şi s-au făcut 20 de ani de atunci. Sunt norocos că am trăit anii ăştia. Pe vremuri, prin liceu, citeam clasicii interbelici şi mă gândeam la cât de norocoşi au fost oamenii ăia că au trăit în vremuri atât de interesante. Na, că am fost martor la 20 de ani de vremi şi mai şi.

Cred că sunt cei mai buni 20 de ani din istoria României. Am avut privilegiul să urmăresc spectacolul ăsta din lojă, ca ziarist la televiziunea publică. Într-un fel, am crescut «o dată cu ţara». I-am cunoscut personal, «de mici», pe mai toţi cei care umplu azi ecranele de televizor: politicieni, ziarişti, ONG-işti celebri. Le-am luat interviuri, am bârfit sau doar am stat la taclale, la o bere. E şi ăsta un privilegiu. Voi avea ce scrie în memorii, dacă îmi ia Dumnezeu minţile şi mă voi considera vreodată suficient de important încât să consider că ar interesa pe cineva. Sau poate o să le scriu din plictiseală, să îmi umplu timpul.

După ce m-am jucat serios de-a apărătorul Televiziunii, atunci, la Revoluţie, m-am angajat la Onorabila Instituţie. De atunci, nu mi-am schimbat locul de muncă, deşi am fost tentat de câteva ori. Încerc să mai cred că, în meseria asta, pot să mă port cum m-au învăţat la începutul anilor '90 americanii, pe la burse. Adică, să fac un soi de jurnalism decent, onest, util, nu neapărat spectaculos. Încerc.

Nu sunt de fel un tip monden. De aceea, nu intru în amănunte legate de celelalte două clipe de lumină ale vieţii mele. Ar fi vorba de minutele în care Înalt Prea Sfinţia Sa Teodosie mi-a «citit» (rostit pe de rost, de fapt) Sfânta Evanghelie, privindu-mă în ochi, la nuntă. Acum 15 ani. Ani care au trecut cu dragoste, alături de Angela. Am avut noroc şi aici. Şi celălalt moment, cel în care am ţinut-o prima oară în braţe pe fiica mea, pe Maria. Atunci, adică acum 4 ani şi 5 luni, nu a mai fost noroc, cred că a fost un dar divin.

Uite-aşa, provocat de Jurnalul Naţional, mi-am reamintit cele mai importante trei zile din viaţa mea: Revoluţia, Nunta, Copilul. Banal, nu? Asta şi sunt: un ziarist între două vârste, cu început de burtă, cu probleme la cititul de aproape, cu rate la bancă. Un tip middle class, destul de conservator, care trăieşte într-o ţară liberă şi face meseria care îi place la nebunie şi îl pasionează. Sunt un tip norocos, ce mai!".