Astăzi e ziua ta, Ioana Răduca

Viaţa i-a oferit şansa să facă ceea ce îi place... jurnalism. Ioana Răduca împlineşte astăzi 31 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”.

“Sunt încă un adolescent care tot mai încercă să se dumirească încotro o apucă şi cu ce se mănâncă prăjitura asta delicioasă căreia îi spunem viaţă”
“Eram în ultimul an de liceu, când ai mei încă mai sperau să dau la Medicină şi se pregăteau doar pentru un accident oarecum scuzabil ­ să urmez Dreptul, când profesoara mea de matematică n-avea nici un dubiu că îmi verifica şirul nesfârşit de logaritmi pentru Cibernetică şi se gândea doar la un accident oarecum scuzabil ­ să dau la Politehnică. Atunci s-a produs tragedia, atunci am făcut anunţul: «Mă înscriu la Jurnalistică!».

Nici burtierele lui Dan Diaconescu nu pot descrie şoc-şocul-mega şocul produs de inocenta alegere. O doamnă, bună prietenă a părinţilor, mi-a spus doar atât: «Tu ai calea măturată!». N-am prea înţeles ce a vrut să spună atunci. Fireşte, nici acum nu sunt convinsă că pricep prea bine, dar de 13 ani mă tot conving că am avut noroc. Norocul să întâlnesc oamenii potriviţi, să fiu la momentul potrivit în locul potrivit. Şi-n meseria noastră e vital. În presă e 99% noroc, restul talent şi muncă. Şi uneori norocul se transformă în ceva mai mult. În miracol. Trăiesc miracole în fiecare zi. Fie că mi se întâmplă mie, fie că le trăiesc «prin procură», prin poveştile oamenilor care ajung subiectele ştirilor noastre: oameni prinşi în accidente cumplite, care supravieţuiesc în ciuda a tot ceea ce-au consemnat tratatele de medicină, oameni care rezistă demn şi-şi păstrează generozitatea în cele mai groaznice condiţii, oameni care învaţă să viseze în bordeie de chirpici, copii care te învaţă că dincolo de regulile proaste ale adulţilor există adevăruri care trebuie să rămână mereu în picioare.

Exerciţiul de întoarcere în timp pe care mi-l propuneţi e dificil...
Fireşte! Ioana ­ copil şi adolescent: o fetiţă supraponderală, timidă şi terorizată de fratele mai mic. Prinsă periodic de mamă citind romane aşezate la derută între copertele manualelor, alintată excesiv de o bunică pe care a văzut-o doar zâmbind.
Mă felicit pentru că m-am născut într-o familie grozavă, că mi-am ales cei mai buni prieteni din tot Universul. Mă felicit pentru că mi-am ales meseria asta superbă, pe care o înjur în fiecare zi, dar la care n-aş renunţa niciodată. Mă felicit pentru că încă mai reuşesc să stau cu mine 24 de ore din 24 şi n-am ajuns să-mi spun în oglindă c-am devenit un personaj dezagreabil. Deocamdată. Îmi vine să-mi dau două palme că n-am avut curajul să spun deschis ce vreau, ce îmi doresc în anumite situaţii, mergând pe principiul că e firesc dacă cineva merită ceva, să i se ofere.
Îmi fac mustrări că nu-mi fac timp să ajung la ai mei, că mă folosesc de porcescul pretext al oboselii şi nu le ofer alor mei ceva mai mult.

Octavian Paler spunea că e mai bine să regreţi lucrurile pe care le-ai făcut decât să regreţi ceea ce n-ai apucat să faci. Îmi place să cred că n-am ratat nici o «nebunie inspirată» care mi s-a aşezat în faţă: să merg mai departe când cei din jur mi-au spus că n-are sens să insist, să dau o şansă unor oameni pe care alţii îi catalogaseră deja pierduţi, să iubesc personaje etichetate de apropiaţi ca fiind total nepotrivite pentru mine, să renunţ definitiv la o prietenie în care am investit ani şi sentimente atunci când am fost minţită, să încerc să conving un om că e un personaj cu puteri supranaturale, venit din altă lume, că e mai mult decât ceea ce vede în oglindă şi-i spun alţii că reprezintă.

Cred în oameni. Cred în oamenii care nu dau vina pe ceea ce e în jurul lor când eşuează, care se încăpăţânează să-şi facă treaba chiar şi atunci când le e îngrozitor de greu, cred în oamenii cărora le sclipesc ochii când îţi povestesc despre meseria lor sau despre cei pe care îi iubesc. Cred în oamenii pe care TREBUIE să-i întâlneşti şi care după dezamăgiri, conflicte, despărţiri găsesc drumul şi se întorc să-ţi fie pentru totdeauna aproape. Şi mai cred în poveşti. În poveştile de viaţă pe care toţi trebuie să le scriem: complet, frumos, cu răsturnări de situaţii, cu zâmbete şi răni sufleteşti care nu se vindecă niciodată.
Mi se pare amuzant că împlinesc 31 de ani. E doar o minciună din buletin.
În mintea mea sunt încă un adolescent care tot mai încercă să se dumirească încotro o apucă şi cu ce se mănâncă prăjitura asta delicioasă căreia îi spunem viaţă.”