Astăzi e ziua ta, Marcel Dragomir

Avem foarte multe talente, dar pe cine interesează treaba asta?

"De muzică nu te poţi lăsa pentru că este ca un microb. Când se agaţă de tine foarte greu poţi să scapi, de fapt nu scapi niciodată”

Luaţi orice şlagăr pe care l-a compus şi începând de la prima notă până la ultima vă veţi reaminti totul, de la primul până la ultimul vers veţi vedea că le cunoaşteţi pe de rost, în aceeaşi ordine în care au fost scrise! Unul dintre cei mai iubiţi compozitori români, Marcel Dragomir a zburat toată viaţa printre notele pe care le-a aşezat cu sensibilitate pe portativ spre bucuria ascultătorilor, semn al generozităţii sale ieşite din comun. Marcel Dragomir îşi sărbătoreşte astăzi ziua de naştere. La mulţi ani!

"Data mea de naştere este 28 octombrie, dar am fost înregistrat pe 30, era sâmbătă şi mai era şi vreme de război, în 1944. Nu lucra Primăria decât atunci când se putea. Mulţi din generaţia mea au acelaşi necaz. Şi noi, ca tineri, am sperat că o să trăim ca-n capitalism, că va fi bine. Dar când ne-am trezit în capitalism şi am văzut ce este am spus că nu se poate. Noi înţelegem cu totul altfel, la noi nu s-a dezvoltat capitalismul la fel ca-n alte ţări pe care noi le admirăm. La noi se face într-un mod cu totul şi cu totul particular trecerea spre capitalism.

De muzică nu te poţi lăsa pentru că este ca un microb. Când se agaţă de tine foarte greu poţi să scapi, de fapt nu scapi niciodată. Am scris muzică tot timpul. Anul trecut am luat Trofeul de la Mamaia, iar anul acesta am scris un musical şi aştept un teatru care să-l pună în scenă. Nu prea există mijloace materiale şi e mai greu. Să iei la 67 de ani trofeul împreună cu o fată de 15 ani a fost o bucurie foarte mare, două generaţii care se întâlneau pe scenă. Avem foarte multe talente, dar pe cine interesează treaba asta. Nu mai sunt oameni care să fie interesaţi de talentele româneşti. Nu ţine minte nimeni un şlagăr mai mult de un anotimp. După acel anotimp se termină. Scrisul merge întotdeauna înainte şi nu mă pot opri chiar dacă-mi aud melodiile cântate sau le ştiu numai eu. Sunt mândru că fiul meu, Rareş, a pornit pe acelaşi drum al muzicii, dar în acelaşi timp sunt şi supărat pentru că ştiu că nu moşteneşte un drum uşor. E un drum destul de spinos, mai ales că oamenii au devenit parcă, sau mi se pare mie, din ce în ce mai răi. Mai neoameni… Dacă mie mi-a fost greu, lui îi va fi şi mai greu. Dacă am devenit deja un fel de colonie, noi, ca ţară, în muzică încă din 1990 s-a întâmplat asta… Noi nu mai cântăm româneşte. Dacă cineva aude la vreun post de radio sau de televiziune cântându-se româneşte începe să strâmbe din nas. Nu stă să asculte dacă e frumoasă sau nu melodia, dacă îi merge la suflet sau nu. Am trecut prin acelaşi lucru înainte de anii '40, când totul trebuia să fie franţuzit, acum totul trebuie să fie englezit. Poate că sensibilitatea tinerilor a mai scăzut ceva, cred eu. Prea multe lucruri rele se întâmplă şi înfăptuite de tineri mai ales, ceea ce e un lucru foarte rău. Nu mai suntem înconjuraţi de atât de multă dragoste, de afecţiunea oamenilor, măcar de afecţiunea artistică dacă nu de afecţiunea omenească. Nu înţeleg de unde acest interes al presei de scandal pentru viaţa particulară, fiecare om le are pe ale lui, mai greşeşte, e omenesc, cade pe stradă sau nu asta devine un subiect de presă. Pe mine viaţa particulară a lui Charles Dickens nu m-a interesat, sau cea a lui Tudor Arghezi. Sigur că am învăţat despre Arghezi sau Eminescu, dar nu a fost sub formă de cancan, ceea ce acum văd că se poartă. M-au interesat atât de multe lucruri frumoase pe care ei le-au făcut, sau le-au spus încât restul nu au nici o relevanţă. Aveam un respect deosebit pentru şcoală, pentru profesori. Aveam profesori extraordinari, ştiau nişte lucruri senzaţionale, care mi-au rămas în minte. Nu era nevoie ca să le repetăm de o mie de ori să ne rămână în minte. Le spuneau cu o pasiune şi cu o forţă că-ţi rămâneau în minte. La liceul de muzică nu aveam mult timp să învăţăm, că ne trebuia timp pentru a studia instrumentul, de aceea spun că erau extraordinari, pentru că se străduiau atât de mult să ne înveţe totul din clasă încât noi am rămas cu foarte multă cultură generală şi sensibilitate. I-am iubit şi îi iubesc pe foştii mei profesori şi mă doare ce se întâmplă în ziua de astăzi, când elevii nu mai au nici un fel de respect faţă de omul din faţa lui. Este inadmisibil aşa ceva. Să vorbeşti urât cu profesorul tău…”