Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu există cuvinte care s-o descrie pe Mariana Mihuţ. Poate doar tăceri… O iubesc de când mă ştiu pentru tumult, generozitate, talent şi dăruire. De fiecare dată când vorbim mă las învăluită de vocea sa ca de o mantie fermecată şi simt că din acel moment nimeni şi nimic nu mă mai poate atinge, nimeni şi nimic nu-mi mai poate face rău. Există în spatele actriţei care a tulburat de fiecare dată scena cu rolurile sale o modestie aparte, pe care o păstrezi frumos în sufletul tău, ca un model pe care să-l arăţi tuturor şi mai ales ţie însăţi. Mariana Mihuţ este o actriţă care-şi cunoaşte puterile, care se simte bine mai ales toamna, de ziua sa de naştere, când e înconjurată de oameni buni şi calzi, de familie şi prieteni. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”
“Tăcerea este câteodată mai mult decât un minunat partener de discuţie”
Ce i-a luat şi ce i-a dat teatrul? O viaţă
“În primul rând, sunt bucuroasă că am reluat un spectacol, s-ar putea să reiau încă unul în curând. Faptul că joc la teatru «Căsătoria» şi «Comis voiajorul» este lucrul cel mai valoros în acest an. Joc cu mare plăcere în aceste spectacole care au succes de public. Sigur că vine tare din urmă o generaţie de actori. Ar fi o nenorocire dacă n-ar veni! Vine! Sunt convinsă că indiferent de influenţe, indiferent de modă, generaţiile îşi predau ştafeta una alteia. Teatrul românesc a supravieţuit întotdeauna şi a ieşit cu fruntea sus din orice fel de încercări. Cu atâta dăruire joacă aceşti tineri încât nu contenesc să-i admir. Din fericire se naşte încă această dorinţa de a face teatru. Ştiind acest lucru, cum să nu încerci să joci cât mai bine?
Trăiesc lângă Cişmigiu şi mă bucur de fiecare anotimp pe care îl petrecem împreună. Şi parcul, şi eu. În parcul acesta se plimbă nepotul meu, aşa că este un loc care mi-e foarte drag. De câte ori mă duc sau vin de la teatru trec prin Cişmigiu şi am fost speriată că s-ar putea ca anumiţi oameni să gândească foarte prost şi foarte rău şi să încerce să acapareze ceva din parcul acesta, care e parcă din ce în ce mai mic şi mai plin de gherete. Mă doare efectiv când se mai rupe câte un copac bătrân şi mai dispare. Sper ca Cişmigiul să reziste în timp, pentru că ar fi păcat de Dumnezeu să-l sufoce şi mai mult.
Eu prefer tăcerile. Îmi place să tac pe scenă, chiar îmi place foarte tare, dar lupta nu este între cuvânt şi tăcere, pentru că se poate să fie acelaşi lucru, să aibă aceeaşi forţă, să înlocuiască cuvântul tăcerea şi tăcerea cuvântul. Sunt convinsă că dacă aş relua regele Lear l-aş juca cred mult mai bine decât l-am jucat până acum. Iubesc anumite personaje şi îmi place să mă gândesc în continuare la ele chiar când nu le mai joc.
Îmi colorează viaţa liniştea, ceva foarte bun de citit, bun în sensul în care mă interesează, şi tăcerea. Tăcerea este câteodată mai mult decât un minunat partener de discuţie. Nu am scos pe nimeni din viaţa mea atunci când mi-a făcut vreun rău, pur şi simplu am uitat că există. Recunosc însă că de-a lungul timpului am învăţat să iubesc mult mai profund, mult mai puternic şi asta îmi face foarte bine. Am început să iubesc şi defecte, în special, şi să mă gândesc că în primul rând mi-aş face mie foarte bine dacă m-aş iubi mai mult. Mai am încă nişte lecţii de luat în privinţa asta. Ce mi-a luat şi ce mi-a dat teatrul? O viaţă. De ziua mea îmi doresc sănătate şi bucurii… Chiar îmi doresc mai multe bucurii”. (L.P)
