Confesiunile maestrului Marin Constantin, fondatorul corului Madrigal, la cei 83 de ani pe care îi împlineşte astăzi…
Confesiunile maestrului Marin Constantin, fondatorul corului Madrigal, la cei 83 de ani pe care îi împlineşte astăzi…
“Împrospătarea la distanţă de câţiva ani a unei părţi din Madrigal a presupus în permanenţă un concept şi o tehnică legate de necesara menţinere, eventual progresivă a performanţei artistice. Noi am rezolvat această problemă intuind şi realizând continuitatea specifică prin contiguitate spirituală şi tehnică. Amintirile cele mai dragi pe care le păstrez cu recunoştinţa publicului nu le pot numi la singular, ele sunt multe, îmi sunt scumpe şi rămân de neuitat. Deşi mulţi mă consideră «răsfăţat al viselor împlinite», eu le aştept în continuare... În cele trei volume: Viorel Cosma – «Constelaţia Madrigal», Iosif Sava – «Marin Constantin în dialog cu Iosif Sava» şi Grigore Constantinescu – «Madrigal sau magia sunetelor», m-am referit pe larg la sfânta poveste a naşterii Madrigalului.
Întrebarea pe care personal mi-am pus-o şi continuu să mi-o pun este aceea dacă desăvârşirea trebuie neapărat considerată perfectibilă. În principiu cred că nu. Dar asta nu mă împiedică să cred cu tărie că specificul neamului nostru românesc cuprinde şi potenţialul unor asemenea încercări sau mari cutezanţe... Muzica este viaţă reflectată sau (şi) transfigurată. Deşi nu-mi sunt proprii teoretizările, după «a înţelege» urmează «a şti». Şi după «a şti» urmează «a trăi» şi «a face», sub cupola binelui, eticului, esteticului, fără de care arta nu poate exista. De «înţeles», poate să «înţeleagă» oricine are capacitatea de a recepţiona corect, de a stabili conexiuni normale. «A şti» este cu totul altceva, ce alungă îndoiala sau teama. Oricând, interpretul îl reprezintă pe compozitor şi îl prezintă reactualizându-l subiectiv de fiecare dată, pe un spectru care merge de la bizar la sublim. Ce fericită ar fi lumea dacă aceasta ar însemna mereu un elixir al vieţii. Vedeţi dumneavoastră, corul respiră prin plămânii dirijorului. Ba chiar şi cum respiră acesta din urmă... care trebuie să fie cel dintâi. În fenomenul interpretativ, pe cât de certă este relaţia dintre două sunete, pe atât de probabilă este cea dintre două fiinţe umane. Convingerea aceasta nu implică nicicum autofelicitări.
N-am putut include în viaţa mea ipoteza reîntoarcerii timpului. Aşa a fost să fie! Eu aşa am simţit adevărul în artă, ca un dat al firii, în lumea miracolului şi a sensului divin. Trăiesc cu credinţa că cine deţine un potenţial benefic sau un bogat patrimoniu estetic uman trebuie să-l dăruiască pretutindeni şi creştineşte printre semeni, să-l răspândească.
O urare de ziua mea? Cred că este mai firesc ca ea să fie adresată fiului meu, dirijorul Ion Marin:
Talentul,
pasiunea,
cu dragostea de muzică
Şi semeni
încearcă să le-ngemeni,
adăugând cunoaştere adâncă
Şi încă
neistovită muncă . . .
Ajungi astfel
trudind precum un salahor
prin frumuseţea lumii,
să fii al tuturor
Râvnit
sau
nerâvnit postum,
succesul,
marele succes,
(de vei avea cumva la el acces)
nu trebuie interpretat “oricum”
El nu a fost
şi nu va fi nicicând
capăt de drum
şi nici popas,
nici sfântă clipă de răgaz.
El este
raza ce anină
pe frunte
roua de lumină,
e zbatere de-aripă
ce liber a ţâşnit,
purtând şi inimile noastre
în zborul “Păsării măiastre”
spre infinit.
Fă-ţi din temeiul
de mai bine,
de mai frumos
şi-adevărat
altar
şi ne-ntinat cămin.
Amin”
Trăire
“Amintirile cele mai dragi pe care le păstrez cu recunoştinţa publicului nu le pot numi la singular, ele sunt multe, îmi sunt scumpe şi rămân de neuitat. Deşi mulţi mă consideră «răsfăţat al viselor împlinite», eu le aştept în continuare...”
Marin Constantin