Astăzi e ziua ta, Mircea Maliţa

Matematician, eseist, fost diplomat, academicianul Mircea Maliţa a împlinit ieri 86 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”.

“Marea unduire a vieţii/ Când soare, când ceaţă/ Istoria, un sfetnic bun”
“Cum să nu mă bucur dacă la vârsta mea am mai prins o nouă eră a omenirii? Am intrat în ea de curând, printr-o revoluţie a civilizaţiei tehno-ştiinţifice, mai tare ca acelea care au precedat-o. Mă gândesc chiar la o nouă vârstă a speciei. Noi beneficiem de acel pas care se numeşte neolitic şi îi admirăm oalele şi uneltele în muzee. Pasul prezent s-ar putea numi netolitic, fiindcă se bazează pe net, reţea, informatică şi computer şi schimbă cadrul ce ne strângea, al spaţiului şi al timpului. Nu demult, mă plâng unor prieteni tineri că am uitat cum arăta un orăşel de provincie vizitat în copilărie. Mă întreabă cum se cheamă, scot un computer de buzunar, apasă nişte butoane şi, în câteva minute, îmi arată oraşul cu străzile, întrebându-mă pe care vreau să mă plimb. «De unde aveţi imaginea», am întrebat uluit? Explică simplu: prin satelit.

Este era în care omul pătrunde în spaţiul mare, al cosmosului, plasându-şi staţii acolo şi în spaţiul infim, al celulei, oferind rezultatele obţinute medicinei şi farmaciei. Cum să nu fii mândru de era ta?
Am învăţat însă în viaţă că toate lucrurile apar pereche: binele şi răul, frumosul şi urâtul, adevărul şi falsul. Şi astfel, după entuziasmul meu, îmi apare şi deziluzia. Viaţa este o mare unduire. Când soare, când ceaţă.
Mă uit la copilul ardelean de acum multe zeci de ani, care îmi face cu mâna. Îşi va lua traista şi va deveni refugiat. Urmează liceul în patru oraşe, trecând în fiecare loc de la o dictatură la alta, şi ele tot patru la număr.

Cum să nu te doară că, în acest secol nou, lumea este izbită de crize ca de asteroizi, cum să te împaci cu ideea că omenirea supermodernă este sfâşiată de foame, mizerie şi boli, că în vreo 30 de locuri curge sânge în războaie, că oameni care declină «securitatea» din zori şi până în seară sunt paralizaţi la ideea că lumea ar putea pieri dacă stocul ei de arme atomice s-ar descărca fie şi parţial? Dar ce securitate economică există, când crizele apar din senin, mai rele ca taifunul sau inundaţiile?

Dar dacă viaţa merge uneori în jos, nu înseamnă că trendul general nu este ascendent. O fi Europa cu creştere economică negativă, dar iată câte ţări emergente nu se dezvoltă în ritmuri cu 4-5 puncte procentuale mai sus. Or fi ţări ce nu depăşesc criza cea mare, dar altele, ca ţările nordice, s-au simţit mai puţin afectate de ea.

Ceea ce mă îngrijorează este că, în declinul lor, ţările avansate au generat teorii şi doctrine decadente, foarte toxice, adevărate droguri. Le-au dat nume ademenitoare cu post sau neo în faţă şi le-au lansat drept ultimul strigăt la modă. Este grav că s-au răspândit ca maladiile. Şi câte victime n-au făcut, câte vieţi nu s-au distrus în mitul clipei şi al hedonismului. M-am tot întrebat care este baza rătăcirii, a crizelor şi războaielor şi am ajuns la concluzia că două păcate, nu şapte, sunt capitale: lăcomia şi aroganţa. Stai şi citeşti studii şi literatură contemporană. Bătăile inimii se liniştesc la loc atunci când vezi că se pledează pentru trezire, pentru readucerea conceptelor expulzate: raţiunea şi realismul. De ce n-am fi optimişti?

În definitiv, viaţa este frumoasă ca o cursă cu obstacole. Plăcerea de a le învinge este răsplătitoare. Românii, a căror istorie este o asemenea cursă grea pe termen lung, au motive să se încreadă că viitorul le va oferi un cer senin şi că puterea de a supravieţui în condiţii adverse se va afirma din nou.”