Astăzi e ziua ta, Petre Geambaşu

De mai bine de 50 de ani şi-a dedicat viaţa celei dintâi pasiuni, muzica. Face parte din generaţia de aur a muzicii româneşti, alături de Angela Similea, Mirabela Dauer, Doina Spătaru, Dan Spătaru, Cornel Constantiniu şi alţii. Petre Geambaşu împlineşte astăzi 70 de ani. La mulţi ani!

Îmi doresc să rămân la fel de vivace încă mulţi ani
“Sunt extraordinar de mulţumit de ceea ce s-a întâmplat cu mine”
“Dacă în primii 2-3 ani după 1989 nu prea am înţeles nimic din ceea ce se întâmplă cu ARTA în general şi cu muzica uşoară, dar şi cea populară, în mod special, vreau să vă spun că acum, (de fapt de mai mult timp), m-am dumirit ­ sau cel puţin aşa cred ­ că dacă ai valoare nu trebuie să ţii neapărat cont de turnura pe care au luat-o lucrurile imediat după 1990. Nu a fost deloc uşor.                                                                                                  Cum se explică faptul că până în decembrie 1989 sălile de spectacol erau arhipline la reprezentaţii susţinute de artiştii valoroşi ai vremii ca: Angela Similea, Mirabela Dauer, Dan Spătaru şi alţii, iar după numai 2-3 luni de zile aceştia nu au mai fost solicitaţi deloc? Această situaţie de derută a dăinuit vreo 3 ani. Din fericire, încet, încet, lucrurile au intrat pe un făgaş normal.
În acest moment (dar ce târziu!!! ), stilurile de muzică se desfăşoară paralel, adică pe lânga pseudocântăreţii care se încăpăţânează să cânte în continuare playback, muzica adevărată şi-a făcut din nou loc; nu prea mult dar sunt semne că se merge într-o direcţie, în sfârşit, bună.
În ce mă priveşte, îmi desfăşor activitatea intens ca întotdeauna. Bandul meu, care se compune din secţie ritmică (pian, ghitară, ghitară bass, tobe, 2 percuţionişti) + 5 suflători + 4 soliste vocale + 1 DJ + echipa tehnică + subsemnatul, deci 20 de persoane, susţine aproape săptămânal programe privat party în Bucureşti sau în ţară. Uneori avem chiar două astfel de reprezentaţii pe săptămână. În timpul săptămânii avem una sau două repetiţii, iar toamna şi primăvara avem reprezentaţiile de la «Dansez pentru tine».
Nici nu ştiu dacă există un moment anume care să mă fi îndreptat către o carieră în muzică. Pur şi simplu am cântat de când mă ştiu. Copil fiind, am crescut într-o familie unde ospitalitatea era la ea acasă. Tot timpul ne «călcau» prieteni ai părinţilor mei. Îmi plăceau la nebunie petrecerile date de ei. Se cânta, se dansa şi în mijlocul săptămânii şi în weekend. În plus, surorile mele mai mari, Rodica şi Mariana, aveau mari înclinaţii către muzică; veneau de la şcoală şi mă învăţau şi pe mine, care eram copil de 7-8 ani, tot ceea ce învăţaseră ele la orele de cor. Mi s-a dezvoltat auzul armonic în acest fel, dar şi dragostea de ceea ce înseamnă CANTUL. Pe la 11-12 ani eram fascinat de muzica patriotică. Îmi place şi acum, dar din păcate nu se mai scrie aşa ceva, iar muzica de acest gen, mai veche, a fost lăsată total deoparte. Mare greşeală! Lumea confundă astfel de cântece cu muzica socialistă, comunistă şi, cum spuneam, este total greşit. De ce e ruşinos să-ţi cânţi ţara? Toate popoarele o fac. O astfel de muzică îţi formează importante trăsături de caracter, (voluntarism, optimism, îţi dă putere). Tot pe la 11 ani am intrat în corul de copii al Radiodifuziunii dirijat de marele Ion Vanica, artist emerit. Am fost selecţionat din primul moment ca şi solist. Prima piesă cântată chiar pe scena Ateneului Român s-a numit: «Să fii bucătar marinar»/ Pe vas uragane să-nfrunţi/ Să fii într-un tren bucătar/ Să treci peste ape şi munţi/ Să fii bucătar marinar/ Ce viaţă, hey!/ Ce viaţă, hey!/ Da-n tabăra printre copii/ E şi mai şi... E şi mai şi...».
La 16 ani, am primit de la sora Rodica o ghitară nouă, frumoasă, performantă. Din acel moment am fost condamnat să cânt, să cânt mereu. Îi mulţumesc din toată inima acolo în ceruri, unde se află ea acum... La 19 ani am intrat la Şcoala Populară de Artă, iar la 20, la Facultatea de Muzică. Am absolvit secţiunea de DIRIJAT – PEDAGOGIE. Bineînţeles, am cântat permanent, cânt şi acum şi am de gând să mai cânt şi în continuare. Mă simt excelent.
Să fii artist în România de astăzi? Răspunsul este destul de greu de dat. În primul rând, există o diferenţiere între diversele ramuri ale artei. Am să încerc să mă explic.                                                                                         Dacă după decembrie 1989, muzica populară românească, cea adevărată (care şi ea fusese în mare parte, pusă la colţ), şi-a intrat mai repede în drepturi, asemeni teatrului. În muzica uşoară lucrurile au stat cu totul altfel. Au apărut aproape instantaneu impostorii, fetiţele cu fustiţe scurte şi decolteu cât mai adânc, muzica făcută pe calculator, playback-ul. În această ramură se pare că o să mai dureze aceasta minciună, deşi au început să apară de câţiva ani încoace şi concertele live. Să sperăm în vremuri mai bune în această ramură a artei!...                                     
Datorită firii mele optimiste pot spune că sunt extraordinar de mulţumit de ceea ce s-a întâmplat cu mine. Am o familie minunată, o soţie care e foarte viguroasă, hotărâtă, descurcăreaţă care, ţinând cont de faptul că eu am fost destul de mult plecat în turnee în afara ţării, a condus casa noastră cu multă dibăcie, l-a strunit cât a putut ea de bine pe Călin, scorpion veritabil, iar în prezent se ocupă cu succes de toate problemele familiei. Şi nu mă refer neapărat la cele casnice.
În ceea ce priveşte activitatea mea muzicală pot spune că sunt la fel de mulţumit. Nu am regrete, iar faptul că în 1978 am avut marele fler să-mi înfiinţez orchestra proprie mi-a conferit independenţă, nu a trebuit să stau la mâna nimănui şi m-a făcut să fiu foarte responsabil cu acţiunile mele. În concluzie pot spune că am avut o viaţă foarte frumoasă. Atenţie! Trebuie să ştii să ţi-o şi faci. Eu am ştiut.
Am atâtea amintiri minunate încât nici nu mă obosesc să le amintesc. Important este că nu-mi aduc aminte de momentele neplăcute pe care, vrei nu vrei, le avem câteodată toţi. Cum spuneam, nu mă gândesc decât la momentele minunate pe care le-am trăit. Şi au fost multe.     
Îmi doresc să rămân la fel de vivace încă mulţi ani ca să mă pot bucura de succesele lui Călin şi să am timp să fiu şi puţin bunic. Deocamdată, recunosc că nu sunt un bunic model pentru simplul fapt că am o activitate intensă şi încă nu mă văd (spre disperarea lui Călin) mergând cu Davin, nepoţelul meu de 5 ani, în parc sau la locurile de joacă. În plus şi deloc în ultimul rând, am 3 minunaţi Shar Pey pe care îi iubesc la nebunie şi care îmi fac viaţa minunată. Dacă vreţi, ei sunt preocuparea mea principală. N-am cum să nu amintesc de prietenii familiei noastre, 7-8 familii, oameni extraordinari cu care ne vedem de două-trei ori pe săptămână. E vorba de prieteni de peste 35 de ani, dar şi alte câteva familii mai recent intrate în grupul nostru, de care ne-am ataşat de parcă ne cunoaştem de ani. Îmi permit să dau câteva poveţe tinerilor, fete sau băieţi.                        Dragilor, încercaţi să aveţi o fire optimistă, voluntară; ajutaţi-l pe cel care are o nevoie, chiar dacă el nu a cerut nimic. Căutaţi să aveţi prieteni adevăraţi, cât mai mulţi. Nu disperaţi dacă uneori treceţi printr-un impas de orice ordin ar fi el, pentru că precis există o cale sau chiar două ca să evitaţi situaţia neplăcută. Trebuie doar să găsiţi acea rezolvare. Gata. Ne vedem la viitorul concert.”