Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Celebrul scriitor Petru Popescu împlineşte astăzi 67 de ani. La mulţi ani!
„Merg iar la şcoală! – adică învăţ şi despre viaţă şi despre scris o mulţime de lucruri care nu existau ori nu erau populare acum câţiva ani. De la vândut cărţi pe internet la efectul culturii reality-show asupra a ceea ce aşteaptă publicul de la o carte ori un film. Când eram în liceu, planeta avea 2 miliarde 200 milioane de locuitori. Acum are 7 miliarde. Între timp, România avea aproape aceeaşi populaţie, atunci şi acum. În unele feluri, România e mai stabilă decât planeta – la ce vrea lumea, ce-i place publicului, cum se văd românii pe ei înşişi. Nostim, nu?
Datoratul e o noţiune interesantă. Ştiu români care au multă ciudă că sunt din România – cred că asta le-a oprit avansarea în carieră, în US, în România, peste tot. Deci ei «datoresc» originii româneşti o dificultate, un impediment. E aşa, nu-i aşa? Nu ştiu. Pentru mine specific, poate a fost aşa, dar nu simt că a fost un adevărat impediment, pentru că toate alegerile mele de teme noi sunt în fond, pentru că eu vin de unde vin. Dacă n-aveam entuziasmul neofitului şi al nou-venitului (ignorant, fireşte), n-aveam nici îndrăzneală, şi la acea vreme lipsă de realism, de a fi persistat să scriu, în orice condiţii noi, în orice limbă nouă. Deci, partea asta a mea, da, e din România. Numai ca român puteam să fiu atât de naiv, încât asta să mă ajute să reuşesc. Relativ la ce simţi că eşti.
Chiar dacă suntem toţi azi, într-un fel, cetăţenii tuturor ţărilor simultan. Reporterul nr. 1 al publicaţiei Beverly Hills Courier este un tânăr cu numele Adam Popescu. Îi apar reportaje cu acea semnătură în fiecare săptămână, pe pagina I. Am o gâdilătură pe inimă hipersatisfăcută. La agenţia William Morris/Endeavor, pe acelaşi coridor cu Ari Emmanuel (da, da, fratele lui Ram Emmanuel, şi prototipul agentului de film Ari din Entourage), lucrează Chloe Popescu. Altă gâdilătură pe inimă. Ce simt eu despre ei? Ce bine că am fost român, atunci şi acum. Le-am dat o dimensiune de viaţă pe care alţi americani din generaţia tânără n-o au.
Nu m-am gândit la Premiul Nobel, fiindcă e extrem de greu de luat, nu numai ca nivel al realizării literare – dar ca politică interioară. O mulţime de criterii interne de gen «îi dăm acum lui ăla, şi nu lui ăla» produc laureaţii pe care îi vedem şi de multe ori nu-i considerăm top. Vezi Orhan Pamuk (bun scriitor, altfel) – dar, ca din întâmplare, a luat premiul după ce a fost singurul scriitor turc din Turcia care s-a pronunţat pentru recunoaşterea genocidului armean. Aşa că până şi la Nobel e politică prea multă ca să poţi spera că îl vei câştiga numai prin recunoaşterea talentului.
Mă adresez celor care mă apreciază – şi celorlalţi. Vă rog să nu credeţi că sunt comercial – popular sunt, de public sunt, dar comercial pur şi simplu, niciodată; de altfel, acest «smoke screen» e întotdeauna aplicat celor al căror succes îi fac invidioşi pe alţii. Până şi Shakespeare a fost acuzat de facillitate şi de teme şi personaje prea pe placul publicului de Marlowe! Cine e comercial şi de ce e cea mai inexact folosită categorie în critică – de altfel nici nu e categorie, e gelozie cu pretenţii.
Da, ce scriu e adevărat. Un tip ca mine e sincer până la limita de a fi inabil.
Cu toată căldura, cu toată dragostea geamănă, celor care citim aceleaşi cărţi, ale altora şi ale mele. Nu m-am schimbat. La mulţi ani şi vouă!”
