Astăzi e ziua ta, Radu Cârneci

S-a născut în urmă cu exact 85 de ani, în zodia Vărsătorului şi sub semnul Iubirii. Jurnalul Naţional urează La mulţi ani poetului Radu Cârneci, unul dintre cei mai profunzi creatori de poezie de dragoste din literatura română. Ne-a bucurat sufletul cu “Heraldica Iubirii”, “Cântarea Cântărilor” şi “Clipa eternă”... Astăzi, la aniversare, ne mărturiseşte:
 
“Poeţii: purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu pe pământ”
 “«…Sunt mai bătrân ca vremea…», scria marele poet Vasile Voiculescu în “Ultimele sonete…»; în ce mă priveşte, cred că, la această dată, sunt cel mai vârstnic poet din România. Nu ştiu  cât şi ce va dăinui din ceea ce am construit şi nu îndrăznesc a spera să fiu aşezat sub raza acelui «aere perenius», de sub care – de două milenii – surâde nemuritorul Horaţiu (vezi «Exegi monumentum»). Sufletul meu are, însă, mulţumirea că tot ce am întemeiat s-a ivit şi s-a înălţat din iubirea de frumos şi adevăr, precepte netrecătoare, care tot de la antici ne vin şi poate că şi de mai de  departe, dintr-un timp al timpilor, când omul cuvânta cu divinităţile.
Da, suntem născuţi din iubire, trăim şi biruim prin iubire (sfidând ura!) şi plecăm cu iubirea-speranţă către câmpiile elizee pentru a ne întâlni cu cei de dinaintea noastră. Fără îndoială, puterea iubirii este mult-cuprinzătoare şi mult-învingătoare; în această idee, notez aici câteva versuri dintr-un rondosonet, ca o posibilă definiţie: «…Iubirea-i axul cerurilor toate/ în mari nuntiri cu muzici peste poate,/ un semn al ei şi lumi cu lumi se-adună,/ idei dansează, hăurile tună,/ stele-n ghirlande leagănă-se, roate:/ Iubirea-i axul cerurilor toate…»

Acest sentiment esenţial al fiinţării stăpâneşte întreaga-mi creaţie, rodind în «dragostea de ţară, de stirpea din care ne tragem, de limba în care locuim» (cum admirabil a spus-o – înaintea altora – marele poet portughez Fernando Pessoa) şi, nu în ultimul rând, iubirea de femeie, egala noastră în simţiri şi trăiri unice, femeia, care ne uimeşte şi ne împodobeşte şi care, din tainice şi miraculoase puteri, ne zămisleşte cu chip, dându-ne pământului şi cerului deopotrivă…

Da, în aceste stări am existat şi mi-am împlinit rosturile vieţii, cultivând cu abnegaţie cuvântul cât mai potrivit ideilor în cauză, sperând a da frumosului valenţe de înţelepciune, înnobilându-l, deci.

Destinul a făcut ca viaţa-mi culturală să înceapă a rodi la Bacău. Timp de aproape 20 de ani (din care doar cinci dăruiţi primei nobile profesii de inginer al pădurilor), acolo s-au întâmplat în acea perioadă multe lucruri bune, la care am contribuit, la unele având un cuvânt hotărâtor. Chiar şi acum, târziu, mă uimesc gândindu-mă cât a trebuit să luptăm pentru ca în 1964 să apară revista «Ateneu» – serie nouă – ce fiinţează şi astăzi. Când mai ajung prin Bacău (rar!) şi privesc statuia Poetului (creaţie glorioasă datorată marelui sculptor Constantin Popovici) sufletul îmi creşte şi redevin cel de atunci, puternic, şi o lacrimă nevăzută mă-nvinge, mă opresc şi-mi spun: «în Bronzul Bacovia sunt şi anii mei tineri…»

Opera-mi originală – începută la Bacău (1954) şi continuată la Bucureşti – din 1972 şi până azi – conţine peste 20 de cărţi de poezie originală, editate şi reeditate cu acribie, strânse recent în trei volume de «Scrieri» (ediţie definitivă şi bibliofilă): «Arborele memoriei», «Heraldica Iubirii» şi «Clipa eternă».

La împlinirea acestei permanente stăruinţe, pe lângă scrieri originale, de mare folos mi-a fost munca de traducător din lirica universală, muncă grea, care îţi procură însă alese satisfacţii intelectuale şi estetice. În felul acesta a trebuit să fiu de fiecare dată: Baudelaire ori Senghor, Kosovel sau Jacques Chessex, Delmira Agustini şi, mai ales, Kahlil Gibran, amintindu-i doar pe cei editaţi în volume. Lupta cu «puternicia cuvântului»  este asemeni «luptei lui Iacov cu îngerul»  (Geneza) – care pe care! – aici poetul-interpret încununându-se şi afirmând cu tărie: «… Da, toate sunt întru Cuvânt zidite:/ prin El lumina raza îşi trimite,/ prin El auzul dovedind tăria,/ firul de iarbă, astrul, veşnicia/ văzutelor şi-a celor ne-ivite,/ da, toate sunt întru Cuvânt zidite…»  La cele însumate până aici trebuie să adaug – aproape cu mândrie! – marile antologii pe care le-am construit, toate pentru întâia oară în literatura noastră, totalizând astfel valori ale culturii naţionale şi universale; înşirându-le titlurile, suţetul meu se bucură: «Poezia pădurii româneşti» (4 volume), «Cinegetica» (3 volume), «Sonetul românesc» (3 volume), «Cântarea Cântărilor», 16 variante în grai românesc (1688-2008).

Legat de rostul şi puterea «Cuvântului creator», notez o amintire; într-un interviu acordat unui coleg de generaţie, acestuia (propunându-mi «definirea noţiunii de poet») i-am răspuns aproape automat, deci, inspirat (pregăteam la acea dată ediţia a doua din «Cântarea cântărilor»): «… Cred că poeţii, în esenţa lor, sunt purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu pe pământ…» Distinsului preopinent i-a plăcut mult această zicere încât, de fiecare dată, mă-ntâmpină cu: «Ce mai faci purtătorule de cuvânt…?». Iau aceasta ca un alint colegial, întrucât gândul mă duce la înţeleptul Solomon şi la sublinierea sa cu privire la deşertăciunea deşertăciunilor…

Da, mi-a izbutit o viaţă plină de întâmplări şi chiar de evenimente care mi-au determinat destinul – uneori spectaculos. Steaua mea – din Vărsător – m-a zidit, m-a protejat, m-a împodobit cu fapte ale binelui şi frumosului…

Timp lung, îndelung! O trudnică, permanentă strădanie în gând şi-n împlinire. Au rămas în stingere şi uitare dureri şi înfrângeri. Fruntea mea încă visătoare spre cer…»“