Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Cel mai mare necaz e să-ţi obosească motivaţiile..." Tudor Octavian, scriitorul de la pagina 3, împlineşte mâine 70 de ani. Jurnalul Naţional îi urează "La mulţi ani!".
"Un amic din scriitorimea care nu mai are prea multe motive să scrie m-a întrebat, intrigat de cât pot să muncesc, de ce o fac. Pentru notorietate? Pentru bani? Pentru relaţii? Pentru o luare în seamă mai generoasă în posteritate? După 1990, am decis să am de-a face numai cu particularii, nu cu statul, şi să mă ţin foarte departe de lucrurile în care nu cred şi nici nu-mi plac. Sunt mai multe decât lucrurile care îmi priesc şi mi se potrivesc. Mai bine zis, care şi ele mă plac. A fost o opţiune cu un anume risc, pentru că existau premize să nu rezist vremurilor, să nu fiu agreat stilistic, să descopăr că tot ce credeam că ştiu şi înţeleg e greşit. Mulţi au păţit-o. N-au mai încăput în lumea cea nouă şi în schimbare. Am mai mizat pe o şansă, pe care vârstnicii o ignoră: anturajele profesionale tinere şi foarte tinere. Într-un fel, mă contaminez de tinereţe, de la ritmul şi de la interesele generaţiilor cu care lucrez în regim de coleg. Sunt obligat de biologia acestor generaţii să nu cedez, să lungesc pasul, să mă bucur de tot ce-mi iese în profesie. Cel mai mare necaz al bătrâneţii e că-ţi obosesc motivaţiile.
TRECI, TUDORE, ŞI FĂ ŞI TU CE FACE TOATĂ LUMEA!
Unii vârstnici lucrează muşchii, alţii memoria. Eu îmi antrenez motivaţiile, îmi pun la treabă mintea, nu-i las vreme pentru dubitaţii stânjenitoare de genul: Ce rost are? Pentru cine să mă străduiesc? În ce să mai sper? La ce bun să trudesc ca un apucat?
Cel mai complet motiv, de a nu pierde timpul cu treburi care nu îmi aduc nici un câştig sufletesc, e că acum pot să scriu într-un mod şi despre subiecte care nu-mi erau îngăduite înainte de 1990. Şi mai sunt şi plătit pentru asta. Am câteodată sentimentul că la mijloc e o eroare, că într-o zi o să mi se spună «Treci, Tudore, şi fă şi tu ce face toată lumea!...» Nu ştiu ce voi hotărî în ziua aceea, dar până una alta nu e prea rău. Rău putea fi în urmă cu zece ani, când domnul doctor cardiolog m-a urcat pe masa de spital şi a întrebat retoric: «Măi băiatule, ce-ţi trebuia ţie un astfel de necaz?». După care a conchis fatal, dar consolator: «Hai să vedem dacă mai putem face ceva!». A mai putut, Dumnezeu să-i dea sănătate. Prin urmare, împlinesc zece ani de atunci. Şi, dacă nu se petrec cine ştie ce nenorociri, la anul voi împlini unsprezece. Anii de dinainte au însemnat normalul, cei din urmă sunt norocul."
