Astăzi e ziua ta: Victor Opaschi

"Poate că nimănui altcuiva în ţara asta nu i-a fost dat să vadă perindându-se în ultimii 20 de ani atâtea figuri ilustre, dar şi anonime, din toate domeniile de activitate şi nu i-a fost dat să măsoare, cu tristeţe, până unde poate coborî fiinţa umană şi cât de mare şi de rapidă poate fi trecerea de la cel mai dezgustător servilism la cea mai abjectă trădare atunci când interesul personal nu mai este motivat de putere", ne mărturisea omul care a avut şansa să-l însoţească 20 de ani pe fostul preşedinte Ion Iliescu. Victor Opaschi împlineşte astăzi 62 de ani. La mulţi ani!


"Fac exerciţii de supravieţuire..."
"La vârsta mea, te uiţi ceva mai insistent în spate. Şi văd o viaţă care, într-un alt context, ar fi fost aceea a unui om dedicat spaţiului academic şi care trăieşte confortabil, după cum cere «codul» clasei de mijloc. N-a fost aşa şi mă bucur. «Meandrele concretului» m-au dus într-o altă direcţie, nu mereu confortabilă, dar mereu surprinzătoare, care mi-a deschis o serie de oportunităţi, dar mi-a făcut şi destule cicatrice şi cucuie. Nu le regret, pentru că a fost alegerea mea.

Sunt trist să constat că îmi e tot mai greu să-mi proiectez imaginea în viitor şi nu pentru că mă lasă vederea... Nu, ci pentru că dispar reperele. Nu mai avem, ca naţiune, un plan, un proiect de viitor. Şi ca individ nu poţi să faci abstracţie de direcţia în care se îndreaptă naţiunea, chiar dacă deciziile le iei tu, în primul rând.

România şi românii, noi toţi avem nevoie de un proiect de viitor, care să nu mai depindă de toanele, hachiţele şi «viziunile» unui «Iubit Conducător». Prefer să mor de plictiseală cu o guvernare discretă, eficientă şi «banală!». Poate că acum, când suntem la climaxul unei crize care ne supune unor grele încercări, a vrea să spui când ne va fi «mai bine» este o încercare fără sorţi de izbândă. Sincer, nu ştiu ce să spun. Pentru că există un bine individual, extrem de subiectiv şi există un bine colectiv, de care am cam uitat, vezi epidemia de indivi­dualism feroce care a invadat România. Ne va fi mai bine când vom acţiona astfel încât binele individual va fi însoţit de un bine colectiv.   

Trăim vremuri ciudate, că revoluţionare nu pot fi numite, şi cu atât mai puţin normale. Mă întreabă prietenii ce mai fac. De obicei le spun că fac exerciţii de supravieţuire într-o lume tot mai egoistă, mai meschină şi mai lipsită de repere morale. Ceea ce este purul adevăr. Supravieţuim, în general. În particular, scriu. Iar de câteva luni lucrez la un proiect în care cred şi care va fi, sper eu, o contribuţie la cunoaşterea unui om pe care mulţi zic că-l ştiu pe de rost, dar căruia nu au făcut decât să-i pună etichete. Este vorba despre Ion Iliescu, şi despre cum este receptat de personalităţi politice şi culturale din ţară şi din străinătate. Departe de a fi un volum omagial, este unul bazat pe sinceritate şi pe respectul datorat unei perso­nalităţi care a marcat epoca sa, cu bune şi cu rele, care a influenţat politica şi societatea românească mai mult decât oricare altă personalitate contemporană.

Mă frământă întrebarea: «Cum vom ieşi, ca indivizi şi ca naţiune, din încercările acestei crize? Mai uniţi sau mai dezbinaţi? Iar dacă vom fi şi mai dezbinaţi, vom putea face ceva pentru a reconci­lia ţara asta şi cetăţenii ei?». Reconcilierea naţională este lucrul pe care aş vrea să-l văd înfăptuit în timpul vieţii mele. Fără ea nu putem fi o naţiune cu normă întreagă, ca să zic aşa. Am pierdut prea mult timp şi prea multe oportunităţi sfâşiindu-ne între noi.

Mi-ar face plăcere dacă, peste ani, cineva îşi va aduce aminte de mica mea contribuţie la acest efort de reconciliere. Acum nu avem timp să ne gândim la reconciliere, trebuie să consumăm tot felul de conflicte, acum este vremea lui «care pe care». Dar va veni - sunt sigur - şi vremea «făcătorilor de pace».

În rest, ca şi la 20 de ani, ca şi la 40 de ani, ca şi acum, iubesc viaţa. Evident, cu plăcerile specifice fiecărei vârste. Care, culmea, au o continuitate, fondul e acelaşi, diferă doar forma şi frecvenţa."