Nu şi-a dorit niciodată să semene cu cineva. De tânără a avut ocazia să lucreze cu personalităţi şi a învăţat că, atunci când regizorii au har, pot forma un actor. A descoperit că ajutorul lor e important ca să-şi creeze un mod propriu de a-şi gândi arta, şi viaţa, de ce nu, pentru a fi inconfundabilă. Unghiul din care priveşti lumea este important. Cum spunea Marin Sorescu, “toţi sunt avizi să-mi ia unghiul meu de vedere”. Mai mult decât în teatru, în film este esenţial să fii tu însăţi. Oricât de genial ar fi un actor şi oricât de frumoasă o actriţă, aparatul de filmat nu iartă dacă eşti fals. Trădează valoarea morală reală pe care o are un artist. În film trebuie să ştii cât vrei să te descoperi. Suntem toţi formaţi din bine şi din rău, doza o ştie fiecare pentru sine. Aşa cum îi e şi numele, sensibilă, firavă, aparent în derută, gata de orice sacrificii, Violeta Andrei a depus eforturi supraomeneşti, dar a avut norocul să explodeze, să strălucească în roluri în care nu te-ai fi aşteptat. O sensibilitate profundă şi rară. A cântat, a dansat, posesoare a unui umor fin, a unui dramatism incredibil, exuberantă uneori, cu o mare disponibilitate pentru cinema şi mari resurse artistice. Violeta Andrei îşi sărbătoreşte în curând ziua de naştere. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”.
“Dragostea imensă a marelui public contează enorm pentru mine”
“După cei dintâi ani de teatru şi film, când părea că şansa începuse să-mi surâdă, avantajul unor roluri principale interesante la Teatrul Giuleşti şi un prim rol de compoziţie de mare intensitate dramatică în filmul «Golgota» al lui Mircea Drăgan, a urmat o perioadă foarte critică pentru mine la Teatrul Bulandra. Am hotărât atunci să-mi smulg din suflet meseria pe care o iubeam atât de mult şi m-am pregătit pentru admiterea la Institutul de Arte Plastice, unde am şi intrat, la Istoria şi teoria artei. După câteva luni, regizorul Iulian Mihu, care avea să aibă rolul decisiv în destinul meu cinematografic, mi-a ales o probă de film, la care mă dusesem fără nici o urmă de speranţă. Filmându-se în provincie şase luni, n-am mai putut să-mi continuu cursurile noii facultăţi, şi aşa m-am reîntors la marea iubire. Dragostea imensă a marelui public contează enorm pentru mine.
Mi-am unit viaţa cu un bărbat de 30 de ani, statuar, cu o memorie uluitoare şi o vastă cultură. Eu eram de trei luni actriţă, el, asistent universitar la mai multe facultăţi cu profil tehnic. Ne cunoscusem cu trei ani înainte, la Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor, iar el mi-a deschis uşa cantonamentului în care urma să stăm două luni înainte de plecarea la Viena. El era şeful grupei studenţilor şi m-a luat în primire. Nu bănuiam că mă va lua în primire pentru toată viaţa. Eram doi tineri care s-au iubit mult, apoi am devenit doi maturi care au trecut prin multe încercări. Am format un cuplu care a trecut prin dragoste, prin camaraderie, iar acum există un sentiment de mamă care îşi apără puiul. Eram foarte orgolioasă, deveneam fiară dacă nu-mi convenea ceva. Se perindă în sufletele noastre amintirile, gândurile, acel amalgam de sentimente cu bune, cu rele, ce a format rotundul pe care nu a reuşit să-l penetreze nimeni. Fructul dragostei noastre, scumpul nostru Călin, a urmat la rându-i o carieră diplomatică, şi ne-a luminat viaţa cu o nepoţică minunată, Anastasia-Loretta, un înger. Ce este drept, am avut şi oameni frumoşi şi buni alături de noi.”
În ciuda interzicerii în perioada comunistă, vezi Doamne, soţia unui demnitar nu trebuia să apară în filme, a reuşit ca prin rolurile din teatru să transmită fineţe şi fragilitate, dar şi o putere de expresie extraordinară. “Regăsire”, “Lumina palidă a durerii”, “Eu, tu şi Ovidiu”, “Comoara”, “Astă-seară dansăm în familie”, “Capcana mercenarilor”şi “Veronica” sunt doar câteva titluri care exemplifică iubirea pe care o are pentru meseria sa. A făcut balet cu Floria Capsali de la 5 ani. Timp de 11 ani a făcut coregrafie, până când a dat examen la IATC. Tatăl său a îndrumat-o spre arta teatrului, descoperindu-i trăirea specială, mai ales când dansa şi recita câte o poezie. La 16 ani termina liceul conform regulilor acelor vremuri şi trebuia să intre la facultate. Din păcate, a fost şi anul în care tatăl său a murit. A dat examen la Institutul de Teatru şi, din peste 2.000 de candidaţi, a reuşit prima. “Toţi se întrebau cine este fetiţa care a intrat prima la institut. Acea zăpăcită, care aleargă tot timpul. Am fost cu mama după mine, nu aveam voie să merg singură pe stradă, şi ea mă păzea de băieţi. Aveam cozi lungi şi funde mari, ochi de căprioară”, afirmă Violeta Andrei.