Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Încă din timpul studenţiei, ca ucenic al maestrului Corneliu Baba, pictura devine pentru sărbătoritul nostru un mod de viaţă, un alt fel de a explora şi a înţelege lumea. Pictor, profesor universitar doctor, fost deputat, Zamfir Dumitrescu este în primul rând unul din intelectualii de excepţie ai României, genealogia sa o arată. Astăzi împlineşte 65 de ani şi ne-a rugat să nu-i spunem "La mulţi ani!". Îi respectăm cererea..."Nu-mi spuneţi, vă rog, «La mulţi ani!». Aş lua-o ca pe un blestem"
"Cu exact trei sute şaizeci şi cinci de zile în urmă pe «simezele» acestui ziar «îmi expuneam» o teorie amară a acceptanţilor – acceptacilor – nonacceptanţilor. A trecut un an, am îmbătrânit copios şi teoria s-a transformat treptat în crez. Traseul inevitabil pe care l-am parcurs de la tânăr entuziast la matur îndârjit şi-apoi la bătrân sceptic şi cinic s-a încheiat cu o concluzie deznădăjduită: sunt un nonacceptant nerealizat.
Am încercat în timpul vieţii să fac tot ceea ce am fost învăţat să fac. Am construit mai mult decât o casă, am sădit mai mult decât un copac, am făcut mai mult decât un copil, am pictat cum am putut şi crezut, încântându-i pe unii şi enervându-i pe alţii, am predat în şcoală lucruri pe care le-am considerat utile şi fundamentale unor studenţi în marea lor majoritate apatici, dacă nu ostili. Am condus o uniune de artişti tembelă, falimentară, pe care am adus-o pe linia de plutire, dar se ştie că lupii flămânzi se sfâşie între ei şi-şi pierd instinctul de haită. După plecarea mea, uniunea respectivă n-a mai fost tembelă, n-a mai fost deloc. Am intrat în politică şi astfel am reuşit să impun în Parlament o lege care-i face pe toţi artiştii pensionari puţin mai senini. Mi-au mulţumit trei-patru arhitecţi, doi-trei scriitori, un actor şi nici un coleg din breasla mea.
Vă rog nu-mi spuneţi astăzi «La mulţi ani!», mi s-ar părea o ipocrizie şi aş considera-o ca pe o înjurătură. Sunt doar un nonacceptant nereuşit care priveşte spre nonacceptantul simbol, personajul pe care l-am pictat de multe ori răstignit pe cruce.
Mi se pune, ca şi altora, întrebarea patetică: Ce aţi face dacă v-aţi mai naşte încă o dată? Răspunsul standard ar fi să afirm că aş face exact ceea ce am făcut şi până acum, subliniind astfel credinţa nestrămutată în utilitatea trecerii mele prin viaţă. Ei bine, nu! În primul rând, nu mi-aş mai dori să mă nasc încă o dată. Dar dacă aş fi obligat să o fac, în spiritul acceptabilităţii, mi-aş dori să cânt la orgă, pe-o insulă pustie în Pacificul de Sud, în faţa unor câini din rasa dogilor germani. Ei mi-au fost cei mai buni prieteni. Şi singurii. Într-o lume în care libertatea este înţelegerea necesităţii (!). Le-am auzit pe fiicele mele folosind un cuvânt necunoscut mie, care cu siguranţă nu aparţine limbii române: crizat. A fi crizat. Da, trăiesc într-o lume crizată. Şi nu cred că suntem o specie crizată, doar din cauza crizei financiar-economice mondiale şi naţionale. Cred că suntem concepuţi crizaţi. Suntem o specie care îşi foloseşte o treime din creier şi care nu a reuşit de-a lungul istoriei să construiască o orânduire socială perfectă.
"Nu-mi spuneţi, vă rog, «La mulţi ani!». Aş lua-o ca pe un blestem."
