Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ana-Maria Păunescu împlineşte astăzi 22 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”
“Am fost un copil norocos – nu ştiu dacă şi talentat, despre talent, mi-e încă greu să vorbesc, dintr-un fel de timiditate pe care unii o înţeleg ca atare, dar pe care alţii sunt conştientă că o socotesc nepotrivită – şi am, de multe ori, senzaţia că mi-am lăsat cea mai mare parte din noroc în copilărie, lângă lumina familiei mele complete şi lângă speranţa că ziua de mâine poate fi şi altfel decât complicată. Am decis, totuşi, să iau cu mine, în viaţa de om mare, dreptul de a crede în miracole, în miracolele acelea de fiecare zi care ne smulg câte un zâmbet sau câte o lacrimă, care ne ajută, fără să ne ceară explicaţii, să înţelegem, din cele mai simple gesturi, adevăruri pe care cei dragi nu întotdeauna îndrăznesc să le rostească, din prea multă timiditate, din teamă sau dintr-un surplus discret de tandreţe. Am mai adus aici, în realităţile de astăzi, în haosul care ne prinde pe toţi în jocul său, şi libertatea de a paria pe nebunii, de a construi chiar şi atunci când nimeni nu mai crede că se poate, de a merge înainte, chiar şi-n clipele în care mi se pare şi mie că nu mai există destinaţii valide. Cea mai inspirată nebunie pe care am făcut-o, de când mă consider om mare – şi singura pe care am puterea să o recunosc şi pe care am curajul să mi-o asum public, împărtăşind-o cu cei care-mi sunt alături de dincolo de tipar – a fost să iau în mâini revista “Flacăra lui Adrian Păunescu” şi să decid, acum mai bine de doi ani, că e momentul să mă implic în demersul de a o duce mai departe, împlinind astfel un nerostit jurământ de credinţă faţă de tatăl meu, în semn de continuitate şi respect. În rest, celelalte nebunii din povestea mea, inspirate sau nu, asumate sau nu, probabil că, dacă o să-mi fac ordine în gânduri, vor intra cândva în zona literaturii, unde nu vor mai putea fi judecate decât din punct de vedere artistic. Îmi place să cred că am reuşit să păstrez undeva, în inimă, câte ceva din fiecare perioadă a vieţii mele de până azi, puţină copilărie, puţină adolescenţă, puţin curaj şi puţină timiditate, ca să nu mă dau bătută, nici la 20, nici la 21 şi, iată, de astăzi, nici la 22 de ani. Am cam pierdut pe drum, în timp ce încercam să mă maturizez frumos şi să înţeleg ce e de înţeles din tristeţea şi din singurătăţile mele, încrederea în mai bine, încrederea oarbă în oameni şi încrederea nemărginită în destin, dar am continuat să cred fără ezitare în prietenie, în dragoste şi în adevăr. Şi nu-mi pare rău deloc. Uneori, am impresia că sunt datoare să cred şi în lumină, măcar pentru a răsplăti cumva darul de a mă fi născut pe 25 decembrie, în sfântă zi de sărbătoare, când, într-un fel sau altul, toţi cei dragi sunt mai aproape de noi. Mă uit în urmă, din când în când, mai ales în momentele în care rămân singură cu mine însămi şi am vreme de întrebări, şi nu-mi dau seama unde sunt cei 22 de ani pe care îi împlinesc, nu-mi dau seama unde anume mi-am lăsat trecutul, nu-mi dau seama exact nici măcar unde mi-am lăsat viitorul. Dar acum, când mi s-a mai trecut un an în acte şi-n inimă, probabil că a venit momentul să încerc cu adevărat să aflu, să găsesc răspunsuri şi să le iau cu mine mai departe, în această călătorie paradoxală, cu multe gări şi cu multe despărţiri, cu multe revederi şi cu multe anotimpuri, pe care unii o numesc convenţional viaţă şi de care prea puţini învaţă la timp să se bucure...”
