Colindul, din uliţa satului în mijlocul oraşului

Astăzi este Ajunul Crăciunului, iar cetele de colindători pornesc în toată ţara să dea de veste că mâine întâmpinăm cu toţii marele Praznic Luminos al Naşterii Domnului Iisus Hristos.

Colindul, cel mai cunoscut obicei de Crăciun, îşi pierde, pe an ce trece, din puterea cuvântului de odinioară. Dacă înainte nu era casă care să nu fie colindată, bătrânii având întotdeauna grijă să deschidă porţile, să aprindă luminile astfel încât, odată cu cetele de colindători să le intre în curte şi în casă bunăstarea, astăzi, glasurile celor care mai înalţă astfel de cântări se fac mai degrabă auzite prin intermediul radioului şi al televiziunii, prin urări indirecte, ce emoţionează mai mult sau mai puţin, după starea şi vocea celui care le rosteşte.

Colinda este o urare cântată vocal, de invocare a naşterii luminii, a reînnoirii timpului, ce vesteşte Naşterea Mântuitorului sau aduce în atenţie poveşti despre junii satului şi despre fetele de măritat, ori istorisiri precreştine, despre leu sau despre dulful de mare, sau alte personaje mitologice. Se leagă de latinescul “calendae” care, în contact cu slava ("koleda"), a generat forma românească actuală: colinda. Unii cercetatori consideră că termenul ar proveni din grecescul “corus”, care înseamnă rotire, horă, precum colindatul desemnează “preumblarea” colindătorilor, prin parcurgerea unui drum circular, dintr-un capăt în celălalt al satului şi înapoi, conturând un cerc protector, alungând răul, instaurând binele.

Când se porneşte colinda? Din bătrâni se spune că de la Sfântul Nicolae, aducătorul de daruri, spiritele malefice, care prinseră forţă din cauza îmbătrânirii anului şi al apropierii sfârşitului acestuia, bat în retragere. Este ziua în care se adună cetele de colindători, iar prin satele noastre încep să se facă auzite dobele lor, dând de veste că intrăm într-o perioada sacră, de înnoire a timpului.

Cum se colinda odinioară şi ce daruri erau oferite de gazde colindătorilor? Despre acest străvechi obicei se vorbea cu luare-aminte în decembrie 1902, în Revista Foaia Diecesană: “În noaptea spre Ajun, când colindează piţereii, şi în noaptea spre Crăciun, când colindează colindătorii, (...) privighează oameni în casă toată noaptea cu masa pusă încărcată de bucate, tăiere, blide, cuţite etc., cum s’au aflat puse la cină când au cinat. Aceasta se face întru credinţă, cum că masa să fie tot încărcată şi dăruită de bucate peste tot anul, care se reîncepe în 25 Decemvre. Daniele ce se dau la colindători constau mai vârtos din: un colac, bani, cârnaţi şi alte cărnuri tăiate bucăţele, nuci, mere, pere, poame, struguri, ceapă, sămânţa de curcubătâ, de cucuruz etc... Colinda, colac ori colindeţ. Aşa se numesc şi colacii ce se fac anumit pentru colindătorii piţerei şi cari între altele se dau lor drept daruri. Aceşti colaci pe la Moldova montană sunt făcuţi în forma unui «S» latinesc. Această formă de colac după cum este simbolul şerpelui. (...) Colindeţ este diminutiv de la colindă, adecă colac mic de dăruit colindătorilor. Din diminitivul acesta de «colindeţ» apoi cu înţeles de «colac mic», trebue să presupunem: cum că la Români mai înainte timpuri s’a făcut, sau doară se face şi acum pe alocurea, un colac mai mare (doară pânea casei) numit «colindă» sau «colacul Crăciunului».” Să nu uităm însă că şarpele care-şi înghite coada ia forma colacilor ori a covrigilor dăruiţi colindătorilor, semn al continuităţii, unde nu găseşti început şi sfârşit.

Oraşul de astăzi a transformat Crăciunul într-o sărbătoare în care mai degrabă masa tradiţională este cea care strânge laolaltă membrii familiei, spre deosebire de sat, acolo unde lucrurile se desfăşoară încă în rost, având la bază întreaga semnificaţie a sărbătorii. La oraş, obiceiul de a colinda în Ajun de Crăciun este văzut prin “filtrul” “raţiunilor economice”, al banilor adunaţi din casă în casă, iar colindătorii încep să meargă din uşă în uşă încă de la începutul lunii decembrie. Unii nu reuşesc cu greu să intre pe scările blocurilor cu interfon însă, acolo unde accesul este neîngrădit, sună pe la toate uşile şi, de cele mai multe ori, nu sunt primiţi. În lumea satului tradiţional, nimeni nu cuteza să nu primească vreo ceată de colindători de teamă să nu atragă răul asupra casei. Descolindatul, aplicat celor care nu primeau colindătorii, implica gesturi ritualice crâncene, precum smulsul porţii, mânjitul uşilor cu păcură, alungarea vitelor sau a păsărilor din ogradă, fiind însoţit un act de dezaprobare a cetei, contrar colindatului. Chiar dacă uneori versurile sunt comice, acestea au un mesaj “de-a râsu’-plânsu’”: “Câte cuie sunt pe casă/ Atâţia păduchi în casă/ Şi-atâţia soareci pe masă!” sau “ Dacă nu ne deschideţi/ Pe pereţi crească bureţi...”

Colindătorii contemporani, cei ce binevestesc azi, în satele noastre, Naşterea Domnului, primesc, ca şi altădată, darul rotund, jertfă vegetală: colaci, colăcei, colindeţe, covrigi. Sunt prinosuri date de gazde celor care le urează la fereastră, “rotunzi ca Soarele şi Luna”.

Praznicul Luminos al Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos este aşteptat cu bucurie de întreaga creştinătate, ca semn al înnoirii lumii, iar vestea Naşterii Pruncului Sfânt este dusă de alaiul de colindători, de toate vârstele, în fiecare colţ al ţării. Dacă în Transilvania colindătorii pornesc din casă în casă în noaptea de 24 spre 25 decembrie, în sudul ţării, acolo unde colindul nu este atât de bogat în versuri ori în linii melodice, se merge cu “Moş Ajunul” sau cu “Bună dimineaţa la Moş Ajun”, în noaptea dinspre 23 spre 24 decembrie şi în dimineaţa Ajunului Crăciunului. Cu trăistuţe, ca să nu le îngheţe mâinile de ger, copiii pornesc din casă în casă, purtând ciomege de alun, şlefuite, pentru a se apăra de câini. Pleacă toţi, strigând pe la ferestre: «Bună dimineaţa la Moş Ajun/Ne daţi ori nu ne daţi?». Gazda le dă covrigi, mere, nuci sau vreun bănuţ.

Bucovinenii spun că acest obicei străvechi a fost lăsat de Dumnezeu să-i întoarcă de la calea greşită pe oamenii care uitaseră de cele sfinte. “Atunci când colindele nu se vor mai auzi pe pământ, vor ieşi diavolii şi astfel lumea va încăpea pe mâna lor.” (Tudor Pamfile - “Sărbătorile la români” ). Aşadar, când colindele răsună apotropaic pe uliţele satelor, colindătorii duc vestea cea mare şi la oraş. Colindul, cu aceeaşi funcţie augurală, îl întâlnim şi la oraş, rostit ori cântat de câte un grup de copii, însoţiţi de unul dintre părinţi ori de vreun frate mai mare. Uliţa satului a fost însă înlocuită cu scara de bloc, iar uratul la fereastră, pentru cei care locuiesc în imobile cu mai multe etaje, este greu de realizat... Chiar dacă nu urează la fereastră, ci la uşă, colindătorii sunt întâmpinaţi de gazde în prag şi, de cele mai multe ori, sunt răsplătiţi cu bani, în loc de covrigi sau de colaci, dar ritualic nelipsit din lumea satului, lăsat uitării, în unele cazuri, în lumea modernă.

Element al sacrificiului ritual, colacul este “coptură rituală, cunoscută la multe popoare, e un simbol cultural cu multiple semnificaţii. El mediază opoziţiile copt-necopt, natură-cuptură; stabileşte legăturile dintre cei vii şi cei morţi, dintre cer şi pământ, dintre zei şi oameni. Colacul ritual (rotund) este simbolul Soarelui şi al Lunei, semnificaţie susţinută prin ornamentele sale care transfigurează o hierogamie cosmică. (...) În tradiţia românească, colacul e simbol al fertilităţii şi ofrandă rituală, strâns legată de cultul morţilor. (Ivan Evseev – Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale). Colacii sunt aşadar, daruri ritualice, oferite cu bucurie, pentru vestea minunată adusă lumii. Colindătorii (care oferă darul – colind) aşteaptă de la cei cărora le urează la fereastră (gazdele) contra-darul lor: colacul însoţit sau nu de nuci şi de mere sau alte prinosuri. Prin colind şi prin colindă (colac), darul sacru oferit colindătorilor, se conturează o punte spirituală ce face legătura cu divinitatea şi cu moşii din neam.

Încă de la începutul lunii octombrie, în oraşe, spaţiile destinate afişajului de evenimente culturale vestesc, an de an, “concerte de colinde” sau “spectacole de colinde”. Luat din uliţa satului şi dus pe scenă, colindul “îmbracă” şi caracter spectacular. Urările sunt împărtăşite gazdelor, publicul spectator, care, în loc de colaci, covrigi, nuci şi mere, îşi răsplăteşte colindătorii prin preţul plătit pentru biletul cumpărat din vreme, pentru a obţine un loc cât mai bun în sală şi ropote de aplauze... Aşadar, colind şi colindă, covrigi, mere, nuci, bani sau bilete de spectacol, răplată pentru cei ce urează la ferestre sau pe scenă, darul şi contra-darul creează şi recreează, an de an, în cazul colidătorilor şi colindaţilor, o permanentă legătură socială şi spirituală.

arhiva prof. Adrian Săvoiu