Crucea Roşie Română, 137 de ani de la înfiinţare

Imaginea Reginei Maria a României, îmbrăcată în uniformă de soră medicală, trecând de la un spital de campanie la altul, în timpul primului război mondial, a făcut înconjurul planetei. Presa franceză, britanică, americană consemna eforturile de război ale unei ţări în care până şi regina îşi risca viaţa îmbărbătându-i pe ostaşii suferinzi. La vremea aceea, Crucea Roşie Română avea deja o istorie de patru decenii. Infirmiere şi medici militari bine pregătiţi şi curajoşi trecuseră prin focurile altor bătălii.
Societatea de Cruce Roşie din România a fost înfiinţată la 4 iulie 1876, cu exact 137 de ani în urmă, iar primul său sediu a fost în incinta Spitalului Colţea din Bucureşti. În 1874, la 30 noiembrie, România adera (în sfârşit, după un deceniu de... gândire) la Convenţia de la Geneva, din 1864. Şi, după numai două săptămâni, goarna a sunat adunarea pentru medici, infirmieri şi voluntari!
Revenind la actul de înfiinţare a Crucii Roşii Române, din 4 iulie 1874, să amintim că pe acest document se regăsesc semnături ale unor personalităţi ale epocii, precum Nicolae Cretzulescu, George Gr. Cantacuzino, C.A. Rosseti, Ion Ghica, Prinţul Dimitrie Sturdza, Grigore G. Cantacuzino şi dr. Carol Davila (căruia îi datorăm, între altele, reformarea sistemului sanitar românesc în epocă). Primul preşedinte al Crucii Roşii Române a fost Prinţul Dimitrie Ghica, acesta a asigurat funcţia timp de aproape un sfert de secol, până în 1897.
Pe 20 iulie 1876, Societatea de Cruce Roşie din România primea botezul focului. O ambulanţă, dotată cu cele necesare şi însoţită de câţiva voluntari ­ un medic şi mai mulţi infirmieri – părăsea România pentru a acorda ajutor răniţilor din războiul sârbo-turc. Una dintre caracteristicile societăţilor de Cruce Roşie este solidaritatea între Societăţile Naţionale surori şi compasiunea arătate fiinţei umane, indiferent de tabăra din care face parte şi de religia pe care o are.
La numai o lună de la această încercare, pe 23 august 1876, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii recunoaşte, oficial, existenţa Crucii Roşii Române. 
Aminteam ceva mai înainte de solidaritatea societăţilor-surori... Ea s-a manifestat şi în timpul Războiului de Independenţă (1877-1878), când Societăţile de Cruce Roşie din Germania, Italia, Belgia, Suedia şi Franţa au venit în ajutorul celei româneşti, trimiţând materiale sanitare şi chiar personal medical. S-a intervenit atunci pe toată linia frontului cu personal specializat (medici, infirmiere, brancardieri), folosindu-se ambulanţe şi trenuri sanitare şi instalându-se spitale de campanie. În aceeaşi perioadă, Societatea de Cruce Roşie a României se dezvoltă şi în ţară, fiind înfiinţate diferite aşezăminte spitaliceşti în Bucureşti şi în mai multe oraşe din Moldova şi Valahia. Periodic, doamnele din lumea bună dau baluri de binefacere în folosul Crucii Roşii Române şi, astfel, bugetul relativ limitat al societăţii sporeşte, în beneficiul populaţiei, fireşte. Până la începutul secolului al XX-lea, când dr. Minovici înfiinţează Societatea de Salvare, Crucea Roşie Română se implică foarte mult în acordarea primului ajutor persoanelor aflate în pericol şi transportarea acestora la spitale şi alte aşezăminte medicale. Totuşi cea mai... spectaculoasă afirmare a Crucii Roşii este cea din vreme de război. Şi nu neapărat un război în care armata română să fie implicată. În 1885, în timpul conflagraţiei balcanice care a opus Bulgaria Serbiei, Crucea Roşie Română a trimis câte o ambulanţă în serviciul fiecăreia dintre armatele combatante.
Pregătirea specializată a surorilor de caritate avea să fie asigurată o dată cu înfiinţarea, în 1891, a unei şcoli permanente pentru infirmiere, pentru care, un an mai târziu, s-a deschis şi un spital-şcoală cu 10 paturi permanente.
Cu un secol în urmă, în vara lui 1913, o dată cu intrarea României în cel de al doilea Război Balcanic, personalul Spitalului Mobil al Crucii Roşii Române va trece din nou Dunărea, pentru a-i îngriji pe militarii aflaţi în suferinţă pe teritoriul statului bulgar. De data aceasta, cei mai mulţi nu sunt răpuşi de glonţ şi şrapnel, ci... de holeră. Holeră care, după război, va ajunge şi în sudul României, iar infirmierele şi medicii Crucii Roşii vor transforma satele în mari spitale de campanie, unde au fost îngrijiţi câteva mii de bolnavi. 44 de comune au fost infestate atunci de holeră, peste 7.000 de texte bacteriologice au fost efectuate, iar rolul Crucii Roşii, pe timp de pace, a fost indiscutabil recunoscut.
Scriam la început despre imaginea-fanion a Reginei Maria, în costum de soră de caritate. Ei bine, dacă e să ne luăm după Statutul Crucii Roşii, adoptat în 1876, femeile nu ar fi putut face parte din conducerea Societăţii. De aceea, în 1906, se înfiinţează o a doua formaţiune – Societatea de Cruce Roşie a Doamnelor Române – care va fuziona cu cea dintâi în 1915, sub patronajul Reginei: “Crucea Roşie, nădejdea tuturor în timp de pace, ca şi în război, nu trebuie să piară. Cu toţii, de la mic la mare, să o sprijinim cu evlavie, cu însufleţire, cu nesfârşită dragoste”.
Arhivele Naţionale ale României