Despre babele descântătoare

Povesteam ieri despre Zilele Babelor, despre Babele “cosmice” care schimbă anotimpurile, leagă şi dezleagă vremea, prevestesc belşugul şi norocul. Sunt  strămoaşele noastre mitice, care şi-au transmis înţelepciunea femeilor iniţiate din satul românesc. Bătrânele vindecătoare, bătrânele fermecătoare sunt cele care cunosc leacul plantelor şi pe cel al sufletului, sunt cele care moştenesc relicte şamanice din timpuri imemoriale, frânturi dintr-o religie comună atât stepelor asiatice, cât şi celor două Americi. Tehnici ale extazului, folosirea obiectelor magice, a plantelor, incantaţii, cântece ritualice şi de ceremonial, toate acestea sunt folosite şi astăzi de bătrânele satelor pentru ca sufletul colectiv al comunităţii să rămână întreg. Şi toate acestea pentru că în filozofia ţăranului român, boala nu este niciodată doar fizică, ci şi una a spiritului, a sufletului, iar duhurile rele sunt întotdeauna cauza. O dată cu pătrunderea creştinismului, aceste practici au ajuns să fie asimilate magiei şi vrăjitoriei, fiind interzise cu vehemenţă de biserică. Prin urmare, cu toate că vechea Dacie (la fel ca multe alte zone din Europa, cercetate de numeroşi antropologi) a cunoscut o tradiţie şamanică, astăzi şamanismul este atestat doar în zone precum Siberia, Finlanda, Groenlanda, Canada, SUA, bazinul Amazonului, arealul Pacificului de Sud, China, Nepal şi Africa tribală.

Dincolo de dimensiunea lor magică, textele descântecelor au o plasticitate uluitoare, demnă de orice antologie literară. “Brâne, brânişorul meu,/ Fă-te şarpe laur,/ Şarpe balaur/ Cu solzii de aur,/ Cu totul de aur,/ Cu 24 de picioare mergătoare,/ Cu 24 de limbi împungătoare,/ Cu 24 de aripi zburătoare…” (Descântec “de dragoste”).  “Lună luminoasă,/ Arată-ne ursitu nostru-n casă;/ Na-ţi brâul meu/ Şi dă-mi frâul de la calul tău/ Să-ncalec pe dânsul/ Şi-n lume să mă pornesc/ De-oi găsi ursitul meu/ Şezând la masă,/ Cu bici de foc să-l ard/ Şi să-ncalece pe cal/ Şi să purceadă pe cale,/ Pe carare,/ Să s-arate iubitei lui/ În cale.” (Descântec “de ursit”).  “Stea, stea, draga mea,/ Stea, stea, draga mea,/ Du-te adă data mea!/ D-o fi în sat cu mine/ Să-l aduci până mâne./ D-o fi în alt sat/ Să-l aduci pe-nserat,/ D-o fi-n altă ţară,/ Să-l aduci mâne seară/ D-o fi peste apă, Să-i dai o luntriţă să treacă.” (Descântec “la stea”)

Sacralitatea, puterea tămăduitoare şi oraculară a plantelor le-a fost transmisă babelor noastre din generaţie în generaţie. La rădăcinile unora dintre ele lăsau ofrande în anumite momente ale anului, cu altele stăteau de vorbă, pe altele le invocau, convinse fiind că de fapt sunt nişte zâne, precum Sânzienele şi Avrămeasa. Apoi le foloseau pentru leacuri, vrăji şi  descântece. “Se ia apă neîncepută şi se toarnă într-o căldare. Se iau apoi 9 feluri de plante şi se pun în căldare spunând: Avramească,/ Cristineasă,/ Drăgan,/ Leuştean/ Şi odolean,/ Mătrăgună,/ Sânge-de-nouă-fraţi,/ Iarba ciutei/ Şi muma pădurii./ Cum se sparge târgul/ Cum se sparge Oborul,/ Aşa să se spargă faptul/ Şi lipitura,/ Şi zburătorul,/ Cum se sparg oalele,/ Aşa să se spargă farmecele/ Şi lipitura,/ Şi Zburatorul./ Cum se raspândesc răspântiile,/ Aşa să se răsipească vrajele,/ Şi lipitura,/ Şi Zburătorul. Se pune apoi căldarea la fiert şi se face o fiertură care se toarnă în apa de scăldat, în care se scaldă femeia, cam pe timpul când se sparge târgul. După ce se scaldă, apa este aruncată într-o răspântie cu o oală nouă, în trei zile, repetând cuvintele de mai sus.” (Descântec împotriva Zburătorului, cules de Simion Florea Marian la sfârşitul sec. XIX).

Plantele magice sunt culese de babe după reguli aparent neînţelese, de multe ori neţinând seama de perioada în care ajung la maturitate, ci mai degrabă de anumite momente cosmice, de zile ştiute din bătrâni şi însemnate în calendarul popular. În filozofia lor, toate au suflet, simt, aud, văd, ajută, tămăduiesc. Şi, mai ales, înmagazinează memoria pământului şi a lumii iar, odată activată puterea lor, ne ajută să înţelegem şi să ne vindecăm. Herodot este primul care consemnează marele dar al geto-dacilor de a întrebuinţa plantele în scop tămăduitor iar patru secole mai târziu, un medic grec din armata lui Nero, pe nume Dioscoride, cataloghează o mare parte a plantele vindecătoare din Dacia în tratatul “De materia medica”.