Ion Tic, reporterul special al Ilustratiunii Romane, scria despre minunile lui Petrache Lupu de la Maglavit. Un miracol al anilor ’30.

"Sfantul", conducator de automobil, ma minuna si pe mine, la inceput prea putin dispus sa cred ca un om care n’a mai pus mana pe volan poate conduce masina. Si totus, realitatea o aveam in fata, in mainile acelea uscative, arse de soare, care miscau cu incapatanare volanul... Si in timp ce Petrache conducea automobilul pe drumul accidentat, printre buturugi si pietroae, mintea mea nu putea deslega misterul acestui nou aspect al puterilor lui Petrache Lupu. De aceia, intr’un tarziu, l-am intrebat:
- Dar ai mai condus automobile?
- O singura data.
- Si ti-a aratat cineva cum se conduce?
- Nu. Dar nu-i tocmai asa de greu...

Strabaturam drumul din padurice, cu impresia continua ca ne vom rasturna... Dar am ajuns cu bine dincolo de padure, la locul ferit de privirile oamenilor, unde doream sa pot vorbi cu Petrache pe indelete. Coboraram. (...) Petrache avu a comunica preotului Bobin un lucru "secret". (...) Printre cei care-l insotira pe cioban pana aci se gaseau si doi sateni membri in "Comitetul Maglavitul" - acel comitet ad-hoc care si-a luat sarcina sa randuiasca lucrarile pentru ca pelerinii sa poata fi cat mai bine primiti...Unul, inalt ca "plopul care plange", voinic si desghetat, ne povesti amanunte interesante pentru acest reportaj. Traind in intimitatea lui Petrache Lupu, imi putu spune:
- Petrache nu primeste de la nimeni nici un ban si nici un dar. Se supara cand cineva starue sa-i dea ceva... O femee, care si-a recapatat vederea astazi dimineata, a incercat, printre lacrimi, sa-l roage sa primeasca o moneda de aur, pe care s’o pastreze sau s’o daruiasca cui va crede...
- Nu primesc nimic de la nimeni, nimic.
Femeia starui, plangand amarnic.
- Am credinta, Sfinte, ca, daca nu-mi primesti darul, voi orbi din nou...
- Dumnezeu ti-a redat vederea si numai el ti-o poate lua.
- Totusi, faci o mare pomana si-mi usurezi mult sufletul primind moneda pe care te rog s’o daruesti unui om sarman...

Sfantului i se facu mila, primi moneda si se adresa apoi norodului:
- Iata un ban de aur! Il voi arunca! Sa-l ridice numai acela care nu are nici o letcae pentru o bucata de paine... Cel care ar avea si ar indrasni s’o ridice va fi pedepsit...

Si Petrache arunca moneda in mijlocul multimei care ingenunchiase... Nici unul nu indrasni sa ridice moneda. In cele din urma, un batran isi facu loc prin multime si ridica banul, inchinandu-se. Era un om care venise pe jos nouazeci de kilometri, pentru ca nu avusese un singur leu, si care nu mancase de doua zile...
- Dar cu surdo-muta careia i-a revenit graiul in timpul slujbei de azi dimineata ce a fost?
- O minune ca atatea altele. O fata de 24 de ani, anume Aurora Ionescu, venita de cateva zile la Maglavit, asculta azi dimineata slujba. Indata dupa slujba, fata constata cu surprindere ca i-a revenit graiul si auzul. Multimea in fata careia se savarsise minunea ii ceru sa vorbeasca. Fata se urca pe una din troitele sfinte si spuse: "Fratilor, ma numesc Aurora Ionescu si pana astazi am fost surda si muta. Am crezut tot timpul in puterea si minunile lui Dumnezeu. Si mai adineaori, pe cand ma rugam fierbinte, Dumnezeu s’a milostivit de mine, savarsind minunea in vazul vostru... Aduc slava si lauda Celui de Sus, Parintele bun si milostiv, care se indura de noi...(...)

Ciobanasul si Dumnezeu

Vara lui 1935. In presa romaneasca apare stirea conform careia in comuna Maglavit, din judetul Dolj, plasa Calafat, un cioban " a vazut pe Dumnezeu". La 31 mai 1935, Petre Lupu, un tanar de 17 ani, care era pe camp cu oile, a primit o vizita misterioasa. Pe campia unde ciobanasul isi pastea oile, langa o salcie, a aparut un batran in alb. "Mosu’" (cum i-a zis el) plutea la doua palme de pamant si viziunea l-a speriat pe tanar. Viziunea i-a aparut vreme de trei zile. Ecourile "minunii de la Maglavit" (cum a fost denumit evenimentul) nu s-au stins nici in ziua de azi.

"Ciobanul cu pas de caprioara sari din masina, sprinten asa cum il cunoscusem in dimineata aceleiasi zile. Dar paloarea fetei ii invedera adanca oboseala. (…) Petrache zambi. O bunatate nesfarsita cobori din ochii mari si negri umbriti de palarioara de pasla caracteristica ciobanilor nostri. Inchipuiti-va un flacaiandru uscativ, cu fata bronzata de soare, cu privirea vioaie, respirand o profunda si supranaturala blandete pe care n-am vazut-o decat in icoanele de inalta arta. Poate ca tocmai acest amestec de bunatate exteriorizeaza curatenia acestui om cu suflet de copil pe care nimic, din cate vede si aude, nu-l impresioneaza" Ion Tic, Ilustratiunea Romana 1935