“Mi-e greu să mă opresc din povestit...”

Ana-Maria Paunescu implineste astazi 21 de ani. La multi ani!

'O sa incerc sa ma plang cat mai putin de vremurile pe care le traim, de schimbarile nedorite, care ne fac sa luam zi de zi viata de la capat, pentru ca m-am plictisit si eu de tonul pesimist cu care m-am obisnuit si cu care i-am obisnuit pe cei care ma citesc. Acest decembrie, al doilea fara tata, e ciudat, ma simt oarecum straina de anotimpuri si de povestea mea, ma uit adesea pe fereastra si ceea ce vad nu seamana a iarna, nu seamana a nimic cunoscut. Poate e de vina starea mea de spirit, poate toate povestile pe care am invatat sa mi le asum mi-au furat, incet-incet, rolul principal din propria viata. Partea buna a lucrurilor este ca imi ocup timpul cu scrisul, scriu mai mult decat acum un an, mai mult decat acum o luna, ma ocup de revista tatei, de Flacara lui Adrian Paunescu, tocmai am scos ultimul numar din 2011, astept sa o luam de la capat la anul, cu forte noi, cu sperante mai multe, cu sprijinul abonatilor nostri, cu experienta pe care am acumulat-o in aceasta perioada in care am dovedit ca Flacara, asa cum a gandit-o tata, merge mai departe.

In ultima vreme, cred ca s-au aflat multe despre mine. Si, oricum, ceea ce nu se stie probabil ca nu trebuie sa se stie. Consider ca sunt putini cei care ma cunosc cu adevarat, prietenia e rara, de aceea tin asa de mult la acest sentiment, fara de care nu stiu daca as putea merge inainte cu demnitate. Despre familia mea, ce sa spun? Am avut si am cel mai mare noroc posibil, acela de a fi copilul lui Adrian Paunescu, am avut sansa de a sta cu el, de a-l vedea scriind si lucrand, de a-l ajuta, cat am fost in stare, de a-l iubi neconditionat si pentru totdeauna. Ca am avut probleme pe la scoala in cateva randuri, ca si acum simt anumite antipatii care au legatura cu numele meu de familie, conteaza putin, prea putin. Nu as schimba nimic din ce-am trait cu tata, din contra, pentru a-mi rascumpara privilegiul de a fi fiica lui as fi in stare de orice sacrificiu. In aproape 20 de ani, cat l-am avut aproape, am invatat sa traiesc demn si sa iubesc liber. Ce putea sa ma invete un parinte mai mult decat atat? Am impartit cu tata tot, de la rosii cu branza, in curtea de acasa, de la Barca, pana la seri de poezie, de Eminescu, Nichita, Beniuc, Blaga si atatia altii. Mi-a citit literatura universala, m-a corectat mereu, cand eram mica si faceam greseli de limba romana, m-a ferit de coltul tuturor meselor pe langa care am trecut si, intr-un fel sau altul, impreuna cu mama, mi-a dat mereu forta sa nu ma dau batuta.

Spuneam ca scriu mult. Nici nu stiu de unde ma inspir, nu-mi dau seama, imi scriu rubricile fara sa-mi fac plan de lucru, ma mai joc si cu versurile, dar nu le arat nimanui. Am ajuns la concluzia ca scrisul e un mod de viata, e o strategie, e o boala pe care nu o poate stopa nici cel mai daruit medic, e eliberare si repros, e lumina si disperare, e prostest si e iubire. Imi aduc aminte ca, la un moment dat, tata mi-a propus sa scriem impreuna poezii. El un vers, eu un vers. Am incercat, probabil ca, pe undeva, prin sertare uitate, exista si acum dovada acelui joc din care am invatat ce fel de rime trebuie sa evit si din care am inteles diferenta dintre metafora plasticizanta si metafora revelatorie. Si nu numai atat. De fiecare data cand ma apuc sa cotrobai prin amintiri, cu o timiditate pe care nu mi-o explic, revad atatea scene, imi suna in minte atatea detalii, incat mi-e greu sa ma opresc din povestit.

Nici macar nu stiu care sunt cele mai frumoase clipe traite pana azi. Probabil ca un Craciun din copilarie, cand eram toti, sau o dupa-amiaza de inceput de iarna cand ma plimbam intre bratele mamei si bratele tatei. Sau un turneu cu Cenaclul Totusi Iubirea, in care am invatat multe piese si am cunoscut in amanunt tara. Sau o ninsoare nebuna care m-a prins cu tata la Casa Scanteii. Mi-e dor de acele clipe. Mai ales acum, cand vin sarbatorile, cand vine ziua mea si simt nevoia sa ma cred ocrotita. Mi-e dor de tata, de fiecare data cand ma uit in ochii mamei si stiu ca nu sunt asa puternica precum ar merita ea sa fiu. Mi-e dor si de Mos Craciun, nu mi-e rusine sa recunosc, nu l-am mai intalnit demult, de cand bradul nostru sclipea tandru, in asteptarea celei mai importante vizite din an. Si, uneori, cand nu ma vede nimeni, mi-e dor si de mine insami, mai ales atunci cand nu ma mai simt in stare sa inteleg de ce au loc atatea tragedii, de ce lumea e asa cum e, de ce vietile noastre sunt asa cum sunt.

Pentru ca e aproape final de an, pentru ca e Craciun, pentru ca e ziua mea, sunt datoare sa le transmit tuturor celor pe care ii iubesc si tuturor celor care ma iubesc ca le multumesc pentru ca au avut rabdare cu mine. Imi doresc ca, in anul care vine, sa ne fie mai bine, sa ne ocoleasca problemele ireversibile, sa fim sanatosi si impacati, sa reusim sa ne gasim locul pe lume, sa ne bucuram de nobletea lucrurilor marunte, sa ne echilibram sufleteste si sa ne aducem aminte, de fiecare data cand ne simtim singuri si neajutorati, ca, probabil, exista o a doua sansa si in scenariul nostru. Cat mai avem pe cine iubi si pe cine striga, nu e totul pierdut. E semn ca intunericul in care ne-am ratacit nu e definitiv. Sarbatori linistite!'