Mijlocul Postului Mare: Miercurea Ouălor şi Ziua Şarpelui

Ziua de astazi imparte Postul Pastelui in doua perioade egale. Pastrand numeroase valente magice si festive, mijlocul postului cade intotdeauna miercuri, in a cea de-a patra saptamana a Patruzecimii, si aduce cu sine o sarbatoare stranie numita Miercurea Oualor, Miezul Paresimilor, Miaza Paresii sau chiar Miezul Paretilor. Femeile tin sarbatoarea intocmai ca pe o duminica, insa sacralitatea malefica a zilei nu poate fi contestata. Aceasta este augmentata si de faptul ca, in imaginarul popular, ziua de azi s-a aratat taranilor ca "un om urat si mare, facator de rau". Personificare a timpului, Miezul Paresimilor aduce interdictii severe de lucru si ii pedepseste pe cei care nu postesc sau indraznesc sa varuiasca peretii de ziua lui.

Odinioara, in zorii acestei zile se facea numaratoarea magica a oualor pentru a atrage sporul. Interesant este faptul ca, in unele zone, ouale nu se numarau in mod obisnuit, ci "o mie de oua, doua mii de oua, trei mii de oua"… Apoi se alegeau cele care urmau sa fie vopsite de Pasti, la mare cautare aflandu-se ouale "harapesti" (de la gainile negre), pentru ca aveau coaja mai tare. Numaratul oualor avea si valente oraculare, intrucat, daca numarul era impar, se credea ca va muri cineva din familie.
Ziua Sarpelui

In "Calindariu julianu, gregorianu si poporalu romanu" (1882), Simeon Mangiuca consemneaza astazi "Ziua Sarpelui". Alti etnologi considera ca ar fi fost pe 17 martie ori in ziua echinoctiului de primavara. In vechime, anul era impartit in doua anotimpuri: vara, cu incepere de Alexii (17 martie), si iarna, ce vine o data cu "inchiderea pamantului", de Ziua Crucii (14 septembrie). Situate in preajma echinoctiilor de primavara si toamna, ambele sarbatori se situeaza sub semnul sarpelui, zeitate preistorica ce marcheaza pragurile dintre cele doua anotimpuri principale, prin intrarea si iesirea din hibernare. Datorita faptului ca isi schimba pielea, sarpele este considerat simbolul renasterii ciclice a naturii, a vietii care se reinnoieste, imaginea sarpelui muscandu-si coada fiind una dintre cele mai cunoscute reprezentari plastice a vesnicei reintoarceri.

In Ziua Sarpelui, taranii n-au voie sa-l omoare si nici sa-l invoce spunandu-i pe nume. Daca din nebagare de seama ii rostesc numele, trebuie sa-l descante numaidecat, altfel sarpele le va transforma toate visele in cosmaruri. Interdictiei de rostire a numelui i se adauga altele, la fel de severe: nu trebuie sa atingi obiecte a caror forma amintesc de a sa, nu ai voie sa tai lemne, sa torci, sa tesi, sa depeni, sa folosesti foarfecele sau acul. In schimb, de maine oamenilor le e permis sa ucida sarpele atunci cand le iese in drum.

Exista totusi un sarpe ce nu trebuie omorat nicicand. Sarpele casei. Credinta in aceasta entitate protectoare a familiei, numita si Ceasul Casei, Stima Casei sau Sarpele Strajer, este un relict al unei stravechi reprezentari, de dinaintea cristalizarii mitului biblic potrivit caruia sarpele este intruchiparea raului. Se spune ca fiecare casa are sarpele ei, un singur sarpe, insa acesta are atatia pui cate suflete are casa. Sarpele casei bate cu coada in perete, ticaind ca un ceas, vegheaza familia, aduce noroc, belsug, indeparteaza vrajile si farmecele. Taranii stiu ca sarpele casei sta sub prag. Si mai stiu ca, daca il omoara, moare cineva din familie, iar daca il nesocotesc si acesta pleaca, ramane casa pustie.

Simbol arhetipal in aproape toate religiile arhaice ale lumii, sarpele este relationat cu adancul pamantului, cu imparatia mortilor, fiind considerat purtatorul spiritului stramosilor. Astfel, "sarpele casei" devine un fel de "lar domesticus". Inca mai exista case batranesti in care sarpele casei apare sculptat pe stalpii pridvorului ori gravat pe tocul usii. Uneori, aceasta imagine apare si pe crucea stapanului casei, pentru a-i calauzi sufletul spre lumea de dincolo.