Natura are mai multe... glasuri

Aţi ascultat vreodată emisiunile muzicale ale posturilor de radio din Stambul sau Ankara? N'aţi avut impresia că melopeile monotone orientale, transmise de obicei la microfonul staţiilor turceşti, reprezintă parcă una şi aceiaş melodie fără început şi sfârşit? O îngânare ritmică ca un "tam tam" de negri în care cu greu poţi recunoaşte un sens şi o valoare muzicală. Şi totuşi supuşii lui Kemal Ataturk se delectează, auzind-o. Acolo unde urechea noastră nu percepe decât o impresie vagă şi ştearsă auditorii indigeni resimt o întreagă gamă de simţăminte variate, tălmăcite în sunete.

Este oare aceasta o inferioritate în cultura lor muzicală?

Nu, mai degrabă o lacună din partea noastră. După cum nu deosebim între ei, în general, doi japonezi sau doi negri, de aceiaş vârstă, aceeaşi talie şi îmbrăcaţi la fel - întrucât aspectele comune covârşesc în ochii noştri trăsăturile individuale, tot astfel caracterele dominante ale unei muzici neobişnuite pentru urechile noastre ne împiedică să o înţelegem şi să o apreciem la justa ei valoare.

Un celebru scriitor nipon Tsudzumi susţine că japonezii aud altfel decât europenii. Dispunând de acelaş mecanism fiziologic al urechii, ei au totuş o altă sferă de perecepţie sonoră şi mai ales de rezonanţă muzicală. Japonia este ţara culorilor, aromelor şi a sunetelor. Totuş, europeanul care apreciază bogăţia de culori şi parfumuri din ţara gheişelor şi a crizantemelor ignorează, în general, comoara ei muzicală.

"Poporul nostru - spune scriitorul sus pomenit - are un interes deosebit pentru orice fel de sunete şi ascultă cu plăcere graiul lucrurilor..."

Europeanul a extras, din oceanul undelor numai o mică porţiune care-i place, pe când japonezul e atras puternic de întregul ansamblu al lumei sonore şi tinde mereu să se scufunde într-însa.

Natura pare să aibă mai multe "glasuri" în aceste insule îndepărtate din Extremul Orient.

Construcţia casei japoneze prin pereţii ei subţiri, permite pătrunderea celor mai uşoare sgomote din afară şi explică, în parte, această trăsătură caracteristică.

Din casa sa, japonezul aude la moment ploaia, zăpada, căderea frunzelor, şueratul vântului, bâzâitul bondarilor în pomi, cântecul greerului şi ciripitul păsărilor. O simfonie continuă şi complexă a naturii.

Japonezii apreciază mai mult sonoritatea decât melodia propriu-zisă. De aceea preferă cântecul cucului aceluia al privighetorii. Multe sgomote, în care noi nu găsim nimic poetic - ca, de pildă, baterea hainelor - impresionează agreabil urechile niponilor. Acolo, unde europenul se simte ca într'un vârtej de sgomote haotice, japonezul are impresie de ordine şi armonie. Muzica japoneză care a suferit influenţa chineză şi indiană între anii 600 şi 1300 s-a dezvoltat de atunci într-o artă proprie, cunoscând abia la sfârşitul veacului trecut oarecari înrâuriri europene şi americane.

Vechea muzică japoneză foloseşte - ca şi cea chineză - numai cinci tonuri din octavă şi se tălmăceşte de preferinţă prin ţiteră, clarineta de bambus, flautul şi o ghitară cu trei coarde, la care se adaugă, fireşte, vocea umană... Europeanul, la început dezagreabil impresionat de tonurile stridente, ajunge cu timpul să descopere o ritmică fermecătoare, tot atât de impresionantă ca şi melodiile cele mai expresive.

Mecanicul creator...

"Cum creaţia este una singură, eu cred că cele spuse despre activitatea artistcă sunt valabile pentru toate expresiile de manifestare ale omului. Unor scriitori li s-a reproşat că «şi-au risipit talentul în scris, şi geniul în viaţă». Nu cred că e un reproş îndreptăţit, nu greşeşte cine-şi risipeşte geniul în viaţă. Iar cine are geniu în viaţă îl are, n-aveţi grijă, şi în scris. Este imposibil să ne împărţim viaţa în zone de creaţie şi zone de opacitate, chiar dacă am dori asta din toată inima... Cu toată răspunderea, eu susţin că poate să fie creator şi un compozitor de muzică simfonică, şi un mecanic de locomotivă."