Decanul de vârstă al presei româneşti s-a născut cândva, în februarie. De peste 60 de ani trăieşte în lumea cuvântului tipărit. Este un ziarist care pricepe imediat unde se află ştirea şi cum trebuie trimisă spre oameni, nu ca un fapt, ci ca idee. O specie rară în profesia istovitoare pentru mulţi, dar dătătoare de tinereţe pentru Carol Roman. Ştie cu mare nobleţe să fie discret, pliveşte sentimentele de buruiana răutăţii ca un grădinar al sufletelor. Are mereu cuvântul potrivit şi pentru prieteni, să-i ţină aproape, şi pentru caracterele îndoilenice, să le ţină în carantină.
A fost trăitor de mari tensiuni în istoria României, de la prigoana asupra evreilor la prigoana împotriva intelectualilor; a bătut cu pasul ţara în refacere după război şi a înţeles mai repede decât mulţi că ţara nu-şi poate îngropa marii scriitori şi gânditori. Priveşte acum, ridicat pe Muntele Înţelepciunii, către rosturile şi ambiţiile popoarelor din Balcani, Caucaz, Caspica şi Anatolia; are sufletul deschis spre multele personaje din cărţile pe care le-a scris, care umplu un raft de bibliotecă. Prietenul nostru Carol Roman, care are mii de admiratori neştiuţi, împlineşte azi iar o vârstă.
E omul zilei, dar, mai mult decât atât, Carol Roman are în suflet o strună de vioară din care lăcrimează de decenii Balada lui Ciprian şi cade din văzduh Ciocârlia.