Publicistică - Teodor Mazilu

Mărturisesc că ura mi-a fost întotdeauna un sentiment străin, de neînţeles… Mi-a fost greu să pricep capacitatea de a urî a unor oameni, de neînţeles mi s-a părut carecterul metodic al urii, puterea unora de a-şi urmări adeversarul pînă în pînzele albe. Sînt oameni care declară, cu o neghioabă mîndrie, că pînă ce nu-şi distrug adversarul n-au linişte.

Despre ură

"Mărturisesc că ura mi-a fost întotdeauna un sentiment străin, de neînţeles… Mi-a fost greu să pricep capacitatea de a urî a unor oameni, de neînţeles mi s-a părut carecterul metodic al urii, puterea unora de a-şi urmări adeversarul pînă în pînzele albe. Sînt oameni care declară, cu o neghioabă mîndrie, că pînă ce nu-şi distrug adversarul n-au linişte. Distrugerea adversarului echivalează pentru unii cu iluzia fericirii. M-am gîndit, suspectîndu-mi această latură nobilă a temperamentului, că sînt incapabil de ură din pricina lenii. Sînt prea leneş ca să-mi cheltuiesc energia urînd un biet om. Sînt prea dezorganizat ca să am puterea de a da urii un caracter metodic. Sigur, pot să am o criză de ură, dar să-i dau un caracter permanent asta depăşeşte puterile mele. Apoi mai există şi uitarea. Ei, cît timp poţi să ţii minte mîrşăvia pe care ţi-a făcut-o un om? O zi, două, hai să spunem un an, pe urmă vine, inevitabil, uitarea. E interesant de remarcat cîte laturi negative îmi descopăr analizînd tocmai zona luminoasă a sufletului meu. Dacă în zona luminoasă se ascund atîtea contradicţii, apoi ce trebuie să fie în zona deschis-întunecată?!..."

Omul capabil de ură are, cred eu, psihologia unui sinucigaş, un om care are senzaţia că viaţa îi refuză totul. Unii se refugiază în ură, alţii în moarte. Sinuciderea e forma supremă a urii, a unei uri orgolioase şi atroce. Ca stare de contradicţie violentă, ce ambiţii nerealizate, ce refulări, ce complexe exprimă fiecare gest de ură… Sigur, oamenii fericiţi nu urăsc, ura e domeniul celor întunecaţi şi acriţi. Am urmărit însă cu surprindere cum ura mea părăseşte formele clasice de expresie, numai din dorinţa de a supravieţui şi în sufletul unui om care se crede cît de cît înţelept."
Teodor Mazilu, "Ipocrizia disperării", Editura Albatros, Bucureşti 2002

Ţigările din frapieră

"Ura nu piere, nu se stinge prin autoanalize subtile.... Eu sînt în stare să iert unui om un rău concret făcut cu bună ştiinţă, dar sînt incapabil să-i iert unui om faptul că fredonează muzică uşoară în timp ce discută cu mine. În asemenea împrejurări nevinovate sînt cuprins de o ură feroce, de parcă cine ştie ce rău cumplit mi-a făcut bietul om. Un om care vorbeşte vulgar, incoerent, cu greşeli de gramatică devine în acea clipă duşmanul meu de moarte. M-am despărţit de femei fermăcătoare, loiale, inteligente din pricină că foloseau diminutive sau stingeau ţigările în frapieră…"