Rona Hartner: "Din zi în zi realizez ce şansă am avut să mă nasc în România!"

Credinta imi ghideaza viata
"Chiar si in aceste vremuri sunt creativa! Merg pe directia mea si de asemenea schimb de multe ori orientarea, incerc sa evoluez, sa invat, sa avansez. Nu cred in destin. Sunt nascuta intr-o familie artistica! Si asta conteaza, ambele bunici creau rochii, bunicii mei vorbeau mai multe limbi straine si studiasera in strainatate, parintii mei facusera pictu­ra, muzica si teatru, amandoi, iar fratii mei sunt ar­tisti, in felul lor. Sora mea picteaza si face diverse crea­tii ceramice, iar fratele meu este cel mai comic tip pe care il cunosc, este academia noastra de ban­curi, ca si tata de altfel. Deci asta este «back groundul» meu, nu destinul prestabilit de te miri cine. In aceasta pepiniera de artisti, am aparut si eu, care am gasit ca arta este un strigat, o cale de ase­menea de a dobandi intelepciunea... prin cu­noas­terea vietii; si in personajele intalnite pe scena sau in film, pot spune ca am avut posibilitatea sa cunosc mai multe vieti decat as fi putut trai eu.

Viata mea nu este doar arta, din fericire! Dar cred mai mult in arta care tinde spre nemurire decat in cea de maculatura, care este buna, doar pentru a face bani... si un pic de valva... eu sunt mai mult pentru arta care cere cautare si, din fericire, am fost remarcata si rasplatita pentru filmele mele cu succes, ceea ce este pentru mine o mare bucurie.

Oamenii nu prea stiu ca eu vorbesc dechis tot timpul! Poate ca nimeni nu stie ca, pentru mine, de fapt credinta este cea mai importanta. Si ca ea imi ghideaza viata... Din zi in zi realizez ce sansa am avut sa ma nasc in Romania! Cand ma gandesc ca toata lumea tinde spre o lume «bio», adica o lume cu valori fru­moase, cu traditii, cu folclor... cu auten­ticitatea de la tara, iar eu am avut sansa sa traiesc toate astea... din plin! Am avut sansa sa joc fotbal, pe strada, cu picioarele goale, fara frica de masini. Am dormit in caruta, pe grau sau pe tot ce aduceam de la camp, am fost la nunti si parastase, am plans si am ras cu toti oamenii din sat, am baut vin de casa, sub bolta, vara si multe altele... Am amintiri! Viata mea nu a fost doar prin orase, mall-uri, maga­zi­ne si baruri. Eu tin minte ca mergeam pe jos prin tot Bucurestiul si ca era minunat! Nu prin jeepuri etc. Imi amintesc de atatea intalniri simple, atata poezie... dar care avea nevoie de tacere... de contemplare... si astea le-am gasit la noi... pe vremuri... poate cand idealul nu era de a trai din plin, chiar cu riscul de a arunca pe geam... poate ca eram mai linistiti noi inainte, mai patimasi, de asemenea... Nu stiu, dar «la tara» raporturile nu erau atat de stricate de televiziune, eu tin minte ca aveam timp, mica fiind, sa ne «plictisim» si sa iesim pe prispa, mancand floricele de casa sau porumb fiert, si vorbeam cu vecinii, la umbra, in poalele bunici... Asta cred ca, in curand, se va pierde la noi, fiindca nimeni nu mai inchide televizorul sa vorbeasca... e prea important ca unii divorteaza pe acolo, «live» sau nu stiu cine si-a cumparat chiloti din Venetia... Eu tin minte ca faceam petreceri de pomina in stil romanesc, nu ca vorbeam ca sa ne auzim vorbind!

Privind in urma, vad mosii de barzoaie! Stiti traditia? Nu? Adica vad acei mosi pe care trebuie sa ii alungi in ajunul anului nou, ca sa poti avansa inspre anul care incepe... Deci, cu alte cuvinte, pe mine nu prea ma intereseaza ce a fost! Fiecare experienta a fost foarte importanta pentru evolutia mea, iar inainte, sincera sa fiu, e prea complicat sa ma proiectez pentru simplul motiv ca nu vreau sa traiesc in imaginar, in viitorul visat, ci vreau sa traiesc in prezent! Fiindca viata, nu stiu daca ati remarcat, nu este nici in trecut, nici in viitor, ea este chiar acum! Fetita mea este o implinire, «Gadjo Dilo» a fost si este un succes mondial, discul «Nationalite Vagabonde» da tonul multor asociatii pentru protectia emigrantilor, toate filmele mele au fost intalniri majore cu regizori interesanti ca James Ivory, Andrei Blaier, Iulian Mihu, Mickael Haneke, Calin Netzer, toate concertele, momente atat de minunate care au frizat de multe ori nebu­nia maxima! Profesorii mei au fost lumini pe calea creatiei, Olga Tudorache, Dan Puric, Laurentiu Azimioara, Sanda Manu, Adrian Pintea, Cristian Paturca. Dezamagirile, am mai spus, au plecat cu «mosii de barzoaie» si nu stiu unde s-au dus... Habar n-am! Gandul meu, la 39 de ani? Eu sunt eu si cred in Dumnezeu!"