După ce au întâmpinat bucurie Sărbătoarea sărbătorilor – Învierea Domnului, creştinii traversează – până în cea dintâi duminică după Sfintele Paşti, Duminica Tomii – o perioadă aparte care, nu întâmplător, poartă numele de Săptămâna Luminată. În Noaptea de Înviere, credincioşii au mers la biserică, la slujbă, şi au dus acasă Lumina Sfântă. Lumânarea pascală trebuie păstrată şi aprinsă în casă în vreme de necaz şi de primejdie sau de nevoie, fiind de mare ajutor. Înalt Prea Sfinţitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, spune că lumânarea pascală “arată că noi avem legătură cu Hristos cel Înviat. Plecăm cu lumânarea aprinsă acasă şi ţinem această lumânare de la Înviere pentru că este cea care ne-a adus cea mai Sfântă Lumină şi o aprindem în vreme de primejdie”.
Săptămâna Luminată este una aparte, în care, prin Sfânta Înviere a Mântuitorului, “vieţii întru moarte îi ia locul viaţa întru înviere (anastasis), fără de care toată credinţa noastră ar fi în zadar” (cf. Corinteni 15, 14; 17) (Răzvan Codrescu – Ghid pascal), iar cântarea Sfintei Liturghii exprimă misterul mai presus de fire: “În mormânt cu trupul şi în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul şi pe scaun ai fost, Hristoase, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, toate umplându-le Cela ce eşti necuprins”.
În tradiţia populară, din Noaptea Sfintei Învieri a Mântuitorului, până în Duminica Tomei, se spune că poarta Edenului rămâne deschisă. Pogorându-Se la iad după dumnezeiasca Înviere, Domnul Iisus Hristos i-a eliberat pe Adam şi Eva şi pe drepţii din Vechiul Testament şi i-a dus în Rai. De altfel, în această perioadă, porţile împărăteşti ale sfântului altar sunt larg deschise, iar preoţii poartă veşminte albe, de sărbătoare. Din Noaptea Învierii şi până la Înălţarea Domnului la Cer, în biserică se cântă “Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit”.
Se mai spune că, în Săptămâna Luminată, sufletele morţilor merg în Rai, iar porţile iadului, zdrobite prin Sfânta Lumină a Lui Hristos, sunt pecetluite. În Bucovina se zice că porţile Raiului rămân deschise până la Înălţarea Domnului. “În această săptămână, cerul este deschis, până la Ispas. Cine moare e fericit, căci merge drept la Dumnezeu.” (Elena Niculiţă Voronca – “Datinile şi credinţele poporului român”)
Biserica a rânduit ca slujbele de înmormântare din Săptămâna Luminată să fie oficiate după o rânduială specială, constituită din slujba Învierii, care exprimă biruinţa Vieţii asupra morţii. În loc de veşnica pomenire se cântă Canonul Învierii, din care redăm un fragment: “Hristos a înviat din morţi/ Cu moartea pre moarte călcând/ Şi celor din mormânturi/ Viaţă dăruindu-le. Cântarea a 3-a: Veniţi să bem băutură nouă/ Nu din piatră stearpă făcută cu minuni/ Ci din Izvorul nestricăciunii/ Care a izvorât din mormântul Lui Hristos/ Întru care ne întărim./ Hristos a înviat din morţi!/ Acum toate s-au umplut de lumină/ Şi cerul şi pământul şi cele dedesubt./ Deci să prăznuiască toată făptura/ Învierea lui Hristos,/ Întru care s-a întărit./ Hristos a înviat din morţi!”. Autorii cărora le este atribuit Canonul Învierii sunt Sfinţii Grigorie de Nazianz şi Ioan Damaschin.