Un adăpost cald... pe culmi sterpe

ILUSTRAŢIUNEA ROMĂNĂ, DECEMBRIE 1938
Era un om gârbovit mai mult de necazuri decât de ani. De unde venea, nimeni nu ştia! În satul acela pierdut în văile Pirineilor, unde viaţa, pământul şi oamenii au aceeaşi asprime, străinul fusese primit cu o uimitoare îngăduinţă...

Ciubotarul spunea că se numeşte Yves şi că vine dintr’un ţinut îndepărtat, unde e numai ceaţă şi frig tot anul şi unde fumul şi funinginea din coşurile de fabrici întunecă şi mai mult lumina soarelui. Acolo, în ţara lui depărtată, se întâmplase pe semne ceva şi gonit de întâmplările vitrege, Yves ciubotarul şi-a luat nevasta, bocceluţa cu unelte şi a plecat în lumea largă să-şi caute norocul.

UN SAT ASCUNS. Se lăsase o iarnă cumplită la munte... cu pântecul greu de viaţa nouă ce rodea în ea, femeia abia mai putea urca. Era slabă, palidă şi picături de sudoare îi îngheţaseră pe frunte. Veneau dintr’un târg din vale, unde zadarnic încercaseră să găsească de lucru. Acolo, printre oamenii din vale, Yves aflase că un alt ciubotar, din satul pierdut în brădet şi stânci, murise, şi oamenii de acolo aveau nevoe de un meşter să le dreagă ciubotele şi să croiască din piei fragede de căprioară ciuboţele pentru femeile lor.
Dar, bagă de seamă! spusese străinul. Muntenii sunt oameni răi, nu ştiu dacă să o primească un venetic printre ei!

Totuşi Yves şi nevasta lui porniseră la drum.

Pe culmile sterpe unde viscolea cu furie, femeia istovită, care purta povara cu sine, abia mai putea înainta.

Yves o încuraja:

Iată luminile caselor din sat! Acum ajungem, găsim un adăpost cald şi poate vreo femeie pricepută te va ajuta la naştere...

OAZA DE LUMINĂ. Când, în cele din urmă, ajunseseră pe uliţa satului, femeia istovită bătu la prima ferestră luminată. Dinăuntru se auzeau voci vesele şi cântece de sărbătoare. Era o zi mare pentru toată lumea, numai bietul Yves şi femeia lui, pribegi şi năpăstuiţi de soartă, uitaseră să o sărbătorească cum trebue. Dar zadarnic au bătut ei la toate porţile. Muntenii, oameni cu sufletul negru, i-au izgonit cu vorbe grele, ba unii au dezlegat chiar dulăii şi i-au asmuţit să-i sfâşie. Dar în noaptea aceea sfântă numai oamenii mai puteau fi răi. Zăvozii cei mai sălbatici se ascundeau în cuştile lor şi păreau că nu vor să audă glasul mâniat al stăpânilor.

În cele din urmă, ajunşi la celălalt capăt al satului, Yves şi femeia lui au găsit un staul, care putea să-i adăpostească de urgia viforniţei păgâne.

Acolo, asinul şi boul cari rumegau blânzi în iesle, nu i-au izgonit şi drumeţul cu femeia lui s’au culcat în paiele uscate, iar boul şi asinul s’au apropiat de ei şi i’au încălzit cu trupurile lor mari şi calde.

MINUNEA. Era noaptea Crăciunului. Muntenii, cari întârziaseră la masa îmbelşugată a sărbătorii, au văzut deodată o lumină mare, care cobora din înălţimi asupra staulului dela marginea satului... Iar cei cari s’au dus acolo au văzut cu ochii lor cum în iesle un prunc nou născut dormea, cu ochii deschişi spre lumina cea mare ce năpădise satul. Asinul şi boul suflau aburi din nările lor, ca şi cum ar fi voit să-l încălzească. Şi atunci, la biserica satului, clopotele au început să anunţe cu glasul lor de argint Sfânta Naştere...

Muntenii i-au primit pe Yves, pe femeie şi pe copil în mijlocul lor. Şi nici un străin care poposeşte noaptea în sat nu mai e izgonit cu zăvozii, ci adăpostit şi ospătat omeneşte. Le e frică oamenilor din Pirinei să nu primească şi al doilea semn al Domnului – cel din urmă!