Vibraţiile unei voci interioare

ILUSTRAŢIUNEA ROMÂNĂ, 25 AUGUST 1936•"Pînă acum cîţiva ani, cînd un copil se năştea surd sau era lovit de surzenie înainte de a fi învăţat să vorbească, nu se putea face nimic pentru salvarea lui.

"Pînă acum cîţiva ani, cînd un copil se năştea surd sau era lovit de surzenie înainte de a fi învăţat să vorbească, nu se putea face nimic pentru salvarea lui. Copilul era catalogat «surdo-mut», era învăţat limbajul semnelor şi tot restul chinuitei sale vieţi trebuia să se descurce vorbind cu degetele şi fiind înţeles numai de aceia care cunoşteau la rîndul lor limbajul degetelor.

Astăzi, copiii muţi sînt învăţati să vorbească – dacă aparatul lor vocal nu are vreo alteraţie gravă. Metodele prin care copiii muţi sînt învăţaţi să articuleze cuvinte şi să scoată sunete ce pot fi auzite sînt din ce în ce mai numeroase şi mai ingenioase. Şi la noi în ţară, ca şi în tot restul Europei, şcolile de surdo-muţi învaţă pe elevii lor să vorbească cu gura şi cu buzele, nu prin semne, ca acum un secol.
Se ştie astăzi că nici un copil nu se naşte mut, dar se poate naşte însă surd. Surzenia din naştere se datoreşte unei proaste conformaţii a aparatului auditiv şi ea aduce o dată cu ea şi muţenia. Copilul îşi pierde vocea pentru că nu ştie să şi-o întrebuinţeze, pentru că urechea lui defectă nu culege nici un sunet. Trăind într’o desăvîrşită linişte, chiar de la naştere, copilul nu articulează.
Graiul rămîne însă dacă surzenia a apărut mai tîrziu, adică după ce copilul a învăţat să vorbească. Dar nervii auditivi nu trebuesc lăsaţi să se screlozeze, oricare ar fi cauza care a produs surzenia. De aceea, pentru copii mai ales, chiar dacă orice speranţă pentru recîştigarea auzului pare exclusă, medicul este dator să exercite necontenit timpanul şi nervii auditivi, doar-doar ei îşi vor recăpăta elasticitatea.
De peste ocean ne vin fotografiile extrem de interesante pe care le reproducem în această pagină. Ele sînt luate la Filadelfia, în cea mai perfectă şi mai modern instalată şcoală de surdo-muţi din cîte există pe pămînt american.
Copiii născuţi surzi sînt primiţi în această şcoală la vîrsta de şase sau şapte ani. Copiii aceştia nu cunosc nici numele obiectelor din jurul lor – nu ştiu măcar că aceste obiecte au nume. De aceea, prin repetări numeroase, copiii sînt învăţaţi să dea nume celor din jurul lor – şi ajung aci asociind unele mişcări ale buzelor profesorilor cu obiectele care li se arată.
Cînd copiii au învăţat să silabisească numele fiecărui obiect, bătălia este cîştigată. Ei încep apoi să repete cuvintele rostite de profesori şi scrise pe bucăţi de carton. În sfîrşit, copiii sînt învăţaţi să audă cu degetele. Priviţi în fotografia noastră, fetiţa care atinge cu degetele o tobă uriaşă, concentrată de parcă ar auzi cine ştie ce voce interioară. În realitate, ea simte cu degetele vibraţiile vocei profesoarei, care citeşte o poezie…
Trebuesc aproximativ cinci ani spre a pregăti un copil surd pentru şcoală. Mulţumită aparatelor moderne, mulţumită rabdării profesorilor, copiii surzi care au trecut prin asemenea şcoli capătă cunoştinţe şi posibilităţi de exprimare. Ei nu vor mai fi handicapaţi în viaţă…"

Ca un cer de stele

"În toate împrejurările noi încercăm să ne minţim, fie idealizînd realitatea, fie denigrînd-o... Şi prezentarea realităţii într-o lumină mai sumbră tot din frică se naşte... Noi facem orice numai şi numai să nu dăm ochii cu adevărul. Chiar dacă adevărul ar fi un cer plin de stele, noi tot nu l-am privi, atît de mare e teama unora de a accepta realitatea. Noi acceptăm orice, acceptăm toate chinurile, numai realitatea ne este greu să o acceptăm. Ni se pare că realitatea jigneşte complexa noastră personalitate, o umileşte şi o denigrează, şi de aceea tragem speranţa că noi am putea să ocolim realitatea..."

• Ilustraţiunea Română, 25 August 1936