Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La jumătatea anului trecut, se retipărea la Londra, la o distanţă mai mult decât apreciabilă în timp, o lucrare care, la vremea ediţiei princeps, stârnise oarece interes în Albion. “Three Years in Roumania”, a britanicului J.W. Ozanne, s-a publicat iniţial în ianuarie 1878, pe când oştile române (alături de cele ţariste) înregistrau victorie după victorie, pe frontul de la sud de Dunăre. Declararea independenţei ţării, în mai 1877, şi implicarea armatelor conduse de Principele Carol I în războiul ruso-turc era privită cu interes, la Londra, şi nu puţini erau cei care voiau să ştie cum sunt românii, la ei acasă.
Descrierea lui Ozanne nu a fost întotdeauna măgulitoare şi poate că nici corectă 100%, dar creiona, în lumini şi umbre, un loc care putea fascina.
“Acela care vrea să cunoască Bucureştiul cu adevărat trebuie să urce pe una dintre colinele de la miază-zi şi să scruteze atent. Priveliştea este drăgălaşă, căci acoperişurile de tablă ale celor peste două sute de biserici fac să joace razele Soarelui, iar reflecţia lor strălucitoare produce un efect greu de descris şi pentru care un cuvând cum e «splendid» nu ar fi de ajuns. În luna mai, când grădinile superbe ale oraşului se îmbracă în verdeaţă, totul devine nespus de frumos. Însă când îl priveşti de aproape, oraşul îţi dezvăluie şi aspectele lui mai puţin plăcute: străzile murdare, cu şirurile de case dărăpănate, cu cocioabe care răsar printre vilele boiereşti (...). Pe Podul Mogoşoaiei, strada principală a Bucureştiului, găseşti cele mai bune magazine, cele mai luxoase hoteluri, toate ridicate în ultimii ani. În apropierea palatului se găseşte teatrul, unul dintre cele mai mari din Europa, un edificiu elegant, încăpător şi unde, în funcţie de sezon, au loc spectacolele operelor, ale stagiunii de teatru sau ale carnavalurilor (bal masqués).”
Englezul – după obiceiul lui de a raporta totul la anotimp şi vreme – descrie şi Şoseaua, artera de la capătul Capitalei, spre Ploieşti, făcând personagiile să o traverseze în ritmul naturii: “Şoseaua este înţesată în timpul zilei de caleştile superbe ale boierilor, care nu fac rabat la cheltuieli atunci când e vorba de întreţinerea echipajelor, şi de trăsurile negustorimii. (...) Bucureştenii, mari amatori de plimbări cu caleaşca, trăiesc asemeni vienezilor, iar dacă nu au birje, le închiriază cu 2 franci ora. Cât despre toaletele doamnelor, ele trebuie văzute, pentru a avea întreaga dimensiune a spectacolului de catifele şi mătăsuri, de satinuri şi atlazuri, pe care nu-l vei întâlni nicăieri altundeva în Europa. Iarna, când săniile iau locul cupeurilor, plimbările şi rendez-vous-urile au loc pe gheaţă...”. Iarna bucureşteanului nu e deplină fără patinoarul de la Cişmigiu, “unde mulţimea îi admiră pe cei care alunecă pe patine”.
Călătorul francez s-a arătat mereu uimit de apetenţa pentru limba lui Voltaire a românilor. E rândul unui britanic să aibă alfel de uimiri: “Boierul român are gust şi experienţă, fiindcă a trăit mult timp prin hotelurile din străinătate. Îndeobşte, el se descurcă în limba engleză, iar mulţi dintre români citesc în mod curent «Times» şi literatură engleză, încât ştiu atât de mult că i-ar face de râs şi pe mulţi englezi”.
Boierul şi burghezul muntean, cărora “le place să trăiască pe picior mare” sunt descrişi drept unii dintre cei mai veseli europeni. “Viaţa lor e un şir neîntrerupt de vizite, flirturi şi distracţii”, scrie Ozanne. “Jocul de cărţi e foarte la modă în Bucureşti”, mai scrie el, consemnând şi o întâmplare mai puţin plăcută, un duel la care asistase, provocat de o dispută la jocul de baccarat. “Se întâmplă adesea ca oamenii să se ruineze din pricina jocului de cărţi”, spune el, dar nu aceasta este caracteristica poporului român, ci... predispoziţia pentru lene şi visare. O predispoziţie motivată, zice el, de prezenţa bisericii în viaţa socială. Fiind foarte religioşi, românii dau mare importanţă sărbătorilor. Şi în fiecare săptămână e cel puţin câte una: “În aceste ocazii, se cuvine să-i firitiseşti pe cei care poartă numele sfântului respectiv. De Sfântul Dumitru, de exemplu, trebuie să treci pe la toţi «Dimitrii» pe care-i cunoşti, ceea ce nu-i un lucru prea uşor, pentru că e un nume foarte întâlnit. La rându-le, sărbătoriţii sunt asaltaţi de «regimente de prieteni»...”. Mai sunt apoi carnavalurile, balurile mascate şi serile la grădină sau terasă, unde lăutarii îţi cântă la ureche... Ce viaţă, ce trai!
Arhivele Naţionale ale României
