x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Câştig de cauză după moarte

0
Autor: Carmen Preotesoiu 25 Ian 2011 - 20:12
Câştig de cauză după moarte Karina Knapeck/Jurnalul Naţional


Dincolo de familie, în viaţă a avut două mari iubiri: să predea stu­den­ţi­lor săi şi să privească în zare, către munţi, în timp ce stătea de vorbă cu sătenii săi din comuna na­ta­lă Poiana Vadului, din judeţul Alba. Gheorghe Beleiu a terminat Fa­cultatea de Drept, la Bucureşti, aşa cum îl sfătuise cu vorbe calde şi mol­co­me "bătrânul lui", ne povesteşte fiul profesorului, Justin Beleiu. "I-a plăcut enorm să predea. Printre studenţi se simţea mereu tânăr. Avea darul vorbirii, se putea face înţeles. Niciodată nu a fost un profesor de­lă­să­tor şi nici nu permitea elevilor să nu în­veţe la materia pe care el o preda", îşi aminteşte fiul său.

Profesorul s-a stins din viaţă la 54 de ani. Un infarct l-a trântit la pământ în noaptea de 13 spre 14 oc­tombrie 1997. Se afla într-o cameră de hotel la Alba Iulia. A doua zi avea cursuri cu studenţii. "De fapt, el a ţinut morţiş ca în oraşul sufletului său să se înfiinţeze un centru de studiu de drept, o şcoală." A doua zi urma să facă "circuitul-vi­te­ză", după cum numea fiul său traseul fa­cultăţilor la care preda tatăl său: "În fiecare vineri călătorea cu trenul către Alba Iulia, Sibiu, Sighişoara, Braşov, unde ţinea cursuri. Tot week-end-ul. În aceste trei zile trăia printre co­bo­rări şi urcări din tren, printre studenţii lui, printre profesorii, colegi din toată ţa­ra, prin­tre dosare pe care le căra cu el, ca să le mai studieze, pentru di­feritele procese pe care le lua, mai mult de la cunoştinţe, procese pe care, oricum, nu lua nici un ban. Era ex­trem de obositor pentru el. Dar îi plă­cea enorm ce făcea".

Avocatul Beleiu, fiul profesorului, rememorează vremurile când îl ve­dea pe tatăl său ba lucrând la nu ştiu ce proiect de lege, ba în am­fi­tea­tru, cu elevii săi, ba la masă, acasă, în timp ce-i spunea mai în glumă, mai în serios: "Dacă o fi să mor, să mă duci lângă măicuţa şi tatăl meu, în vârful dealului". "Am avut multe divergenţe între noi. Ne băteam în principii, în idei. Era pătimaş în ceea ce făcea. Punea dăruire şi pasiune în munca lui", îl descrie fiul pe tatăl său. Îşi aminteşte că aşa s-a întâmplat şi atunci când a auzit de prevederile Legii 128/1997 privind statutul personalului didactic. "Prin articolul 93, alin. 4, din acea lege, practic li se în­gră­dea dreptul profesorilor de a munci, de a profesa atâta cât putea fie­care să ducă. Conform articolului, «por­nind de la norma didactică(…) şi pentru asigurarea unui învăţământ su­perior de calitate», a fost limitat cu­mulul cadrelor didactice universi­tare la cel mult două norme didactice. De asemenea, prin aceste res­tric­ţii erau încălcate şi prevederile art. 20 din Constituţie, dar şi pactele şi acordurile internaţionale privind dreptul la muncă. Pre­vederile art. 38 din Constituţie spun că alegerea pro­fe­siei şi a locului de muncă este li­beră", ex­pli­că legea avocatul Beleiu. Ştia că tatăl său nu se va lăsa până nu va corecta situaţia. El însuşi era stu­dent la Fa­cultatea de Drept şi în­văţase că un avocat nu trebuie niciodată să aibă linişte până nu repune lucrurile în normalitate.

Tatăl său ajunsese să predea pe la vreo zece facultăţi, pe lângă Facultatea de Drept de stat din Bucureşti. Generaţii întregi, valuri de copii îi tre­ceau prin mână. Mai cu seamă că avea şi o răbdare de fier şi un soi de aplecare către tineri. Examenele pe care le dădea întotdeauna erau orale. Îi plăcea să stea de vorbă cu studentul, să-l întoarcă pe toate părţile, să va­dă ce-i poate pielea, să-l încurajeze, să-i sporească dragul pentru ceea ce urma să-i fie viitoare profesie. Un avocat, fost elev al profesorului Gheorghe Be­leiu, scria pe un forum de­dicat meseriei lor: "Personalitate mar­cantă a dreptului contemporan ro­mânesc, domnul profesor Gheor­ghe Beleiu a fost tutorele ne­nu­mă­ra­te­lor promoţii de jurişti. Inteligenţa scli­pitoare, mintea iscoditoare, optimismul său debordant, dar, mai ales, nonconformismul şi umorul său savuros au făcut ca, pentru studenţii săi, orele petrecute în compania sa în amfiteatrele Facultăţii de Drept să fie o încântare, iar Dreptul Civil, una din­tre materiile noastre preferate. Şi as­tăzi, când scriu aceste rânduri să-race despre fostul meu profesor şi în­dru­mător în tainele dreptului civil, îmi vin în memorie cuvintele sale pli­ne de tâlc: «Domnilor studenţi, îna­in­te de a vă alege o profesie trebuie să fiţi siguri că vă doriţi să o şi practicaţi. Altfel, e pierdere de timp»". Fiul pro­fe­sorului Beleiu completează tabloul în­ceput de colegul de breaslă: "Stătea câ­teodată în sala de examen de la 9:00 dimineaţa până la 22:00. Nu se văita niciodată şi nu dădea semne că ar obosi. Îl mai auzeam, din când în când, foarte rar, ce-i drept, zicând: «Îmi doresc să stau în pat, să dorm o zi şi o noapte, până simt că m-am odihnit»".

Degeaba. Nu avea stare. Şi-a vă­zut tatăl cum a mers la decanul Facul­tăţii "Titu Maiorescu", Avram Filipaş, prieten foarte bun, de altfel, fost co­leg de facultate, şi i-a spus franc: "Uite cum facem, eu te dau în judecată pentru că îmi îngrădeşti dreptul de a munci". Prietenul său vechi l-a privit cu uimire. Abia după câteva secunde, profesorul Beleiu avea să-i destăinuie planul la care se gândise: "Eu te dau în judecată, iar tu, drept replică, îmi spui că nu mai ai voie să îmi dai ore, pentru că legea prevede că, dacă ai deja o normă la o unitate de învăţământ, poţi să ai la o alta cel mult o jumătate de normă, iar eu la ti­ne aveam o normă întreagă. O să spui că nu ai făcut decât să aplici legea, iar eu, la rândul meu, o să contest le­gea ca nefiind constituţională. Ea în­cal­că şi Codul Muncii". "Şi pactul in­ter­naţional în ceea ce priveşte liberta­tea dreptului la muncă, care este rati­ficat de România ca principiu de drept, având o mai mare putere ca legea internă a statului, aş adăuga eu", spune fiul profesorului Beleiu. Pr­o­fesorul Filipaş a fost de acord. Aşa se face că în 1997, profesorul Beleiu mergea la Curtea Cons­ti­tu­ţi­o­nală pentru a se război cu nedreptatea. Nu a mai apucat să vadă rezultatul Curţii. În toamna acelui an a murit. "Mi-a lăsat mie moştenire mi­siunea lui", mărturiseşte Justin Beleiu. Aşa se face că, după puţin timp de la înmormântarea tatălui, tânărul de pe atunci, care tocmai ieşise de pe băncile Facultăţii de Drept, avea să fie chemat la Curtea Constituţională şi să preia mi­siunea de onoare pe care o avea de la părintele său, aceea de a duce mai departe procesul. "Dacă aş fi zis nu, mai mult ca sigur că totul se în­cheia defavorabil. Am mers înainte, iar Curtea a decretat că legea era neconstituţională." (Decizia nr. 30, din 10 februarie 1998, referitoare la ex­cepţia de neconstituţionalitate a art. 93, alin. (4), din Legea nr. 128/1997 privind Statutul persona­lului didactic). Avocatul Beleiu zâm­beşte. Ştie că prin demersul făcut de tatăl său a dat libertatea tuturor das­că­lilor care simt că viaţa lor trebuie să se desfăşoare la catedră, printre bănci şi printre studenţi, să îşi poată face meseria, neîngrădită de nici un ar­ticol de lege.  Deşi, adaugă cu amă­ră­ciune: "Câteodată simt că m-aş fi bu­curat poate să rămână legea veche, un cadru didactic să aibă maximum o nor­mă şi jumătate. Poate că tata as­tăzi ar mai fi fost cu mine. Poate că ar fi avut vreme să mai stea cu noi, cu fa­mi­lia, poate că ar fi avut vreme să se ducă măcar o dată în străinătate, să se plimbe, să călătorească, să stea mai mult printre ardelenii lui. În fiecare an nu apuca să meargă la moţii lui decât două săptămâni, vara. Atunci ei se aşezau împrejurul său, puneau masa cu de toate pe ea şi începeau să-i spună problemele lor. Îl aşteptau ca pe Mesia. Veneau la el ca la Mecca, cu credinţa că el poate să le rezolve necazurile…"

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de