x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Closetul antitero dedicat eroilor

0
Autor: Razvan Barbulescu 30 Sep 2009 - 00:00
Closetul antitero dedicat eroilor Jurnalul foto/
Vezi galeria foto


În Bucureşti, ideea de frumos nu se discută, se execută. Trage cine apucă. Cine apucă să fie edil. Meseriile de arhitect peisagist, designer, urbanist sunt prohibite. Acceptate de formă, moarte în conţinut. Şi atribuţii. Edilul e Dumnezeu. Dumnezeul oraşului, sectorului, cartierului, străzii, blocului, parcului, fântânilor, gardurilor.



Edilul este urbanist, arhitect peisagist, geniu în aprovizionare, transport, canalizări, străzi, arteziene, culori, parcuri, balcoane, sistematizare, mod de viaţă, praf, prafuri, mirosuri, deszăpeziri, inundaţii. Primul gospodar, primul iubitor de frumos calificat. Poate ar fi de acceptat, dacă ideile lui personale despre frumos n-ar prinde viaţă pe banii contribuabilului.

Bucureştiul vieţuieşte între gri şi prăfuit. Şi nespălat. Culorile sunt leşinate. Se lăbărţează de-a-naltul blocului, dacă blocul are norocul să fie îmbrăcat în cârpe publicitare, cum este fostul magazin Unirea. Oraşul trăieşte în spiritul administratorului blocului meu, care, la zugrăvitul scării, le-a zis meşterilor să lase plinta neagră, că "mai ia din mizerie". Administratorul îşi permite să facă ce-l taie capul pe banii mei. I-am zis-o. Mi-a răspuns "să nu mai fac pe deşteptul, că numai el ştie cum o plăteşte pe femeia care mătură".

Lucrurile se amestecă, nu se poate şi frumos, şi curat. Dar poate fi curat şi urât. Poţi divaga aşa până ţi se face acru. Trăim cum am învăţat: plumburiul e psihologie, mod de salubrizare, ţine loc de săpun şi detergent. În Bucureşti, până la kitsch te ucide griul. Până să te scoată kitsch-ul din minţi, griul îţi ia pofta de viaţă de-ţi stau iubirile-n gât, indiferent de vârstă şi aspiraţii.

LOC DE BĂGAT PICIOARELE
Piaţa Universităţii, agora aurolacilor, s-a pricopsit cu statuia skaterului anonim. Îmi plac la nebunie skaterii, dar megacazanul ăla de tablă gri - industrial instalat în ziua în care şi-au lansat cu caterincă site-ul, rimează doar cu manelele urlate din radiourile taximetriştilor parcaţi în preajmă. Construcţia a fost proptită acolo, desigur, cu aprobarea unui ins care duşmăneşte oraşul ca sarcină de serviciu.

Kitsch-ul skaterilor e rudă cu kitsch-urile din staţiile RATB, refugii inutile şi puturoase, construcţii gri-jupuit, cu geamuri sparte, cum e şi refugiul de la intrarea în Universitate, unde activitatea vânzătorilor de carte veche şi jerpelită (n-au nici o legătură cu ideea de anticariat) e strâns legată de prestaţia ţigăncilor care vând ojă, rujuri, unghii false. Vizavi, în faţa Teatrului Naţional, un dulap de tablă, de-al dracului tot gri, gri-salopetă, realizat de băieţii de la sculărie din topirea vestiarelor: monumentul "Km 0, liber de comunism".

Cât despre responsabilul cu ambientul - culori, plante, diverse obiecte, gărduleţe - edil sau arhitect -, şi-a băgat adânc picioarele în meserie, demnitate, funcţie. Taxele şi impozitele tale contribuie la întreţinerea stării de insalubritate din Piaţa Universităţii, numai cine nu vrea nu-şi depune "creaţia" sau protestul personal.

De la chioşcuri de ziare, tarabe cu cercei şi gene false la borduri, stâlpi, felinare de epocă, bănci, garduri - gărduleţe şi refugii, aşa-numitul "mobilier stradal", în care se bagă şi din care se scot bani buni, fie pentru buzunarul gospodarului ales, fie pentru partidul din care se trage. De la primarul general Oprescu am aflat câţi bani au mâncat doar Lipscanii, în aproape 20 de ani de hoţii, pe contracte oneroase.

Dar cine mai poate să contabilizeze costul kitsch-urilor instalate în ultimii 20 de ani, cât au costat şi cât au "produs", de la Predescu încoace, primul primar ales, care a întins-o în State cu vreo două milioane de dolari, când dolarul era ban, şi până la ultimul primar de sector din EuroBucureşti, care vopseşte balcoane sau bănci după mintea şi şcoala lui?

SCUMP, DOAMNĂ... CÂT COSTĂ RAHATUL ĂSTA?
Parcul lui Vanghelie de la Eroilor, în miezul Cotrocenilor, cartier cu istorie, aristocraţie veche, comunistă şi de ultimă oră, e dominat de monumentul-cazemată al closetului din Parcul Eroilor. Este vedeta parcului. Bomba sexy. Construit din beton masiv, buncărul e rezistent nu numai la pârţuri, dar şi la un seism cu schimbare de relief, la rachete sol-sol, la incendii şi tsunami. Arhitectul Sectorului 5 a realizat cea mai viguroasă privată de la ultimul război mondial încoace, capabilă să te apere şi de un atac terorist.

În comunism doar hidrocentralele mai lăsau un asemenea sentiment al duratei. Vorba nebunului cu halatul, scump, domne, scump, cât costă rahatul ăsta...? Peisajul este întregit de o statuetă meschină, un fel de Gânditor de Hamangia de sector, care s-a chinuit să ajungă la privata lui Vanghelie, dar n-a mai apucat. Plus băncile vopsite în gri-vestiar, pe care e ştanţat titularul de gestiune: "Sectorul 5". Din patrimoniul parcului mai remarci ceasul bio, rădăcinile plantate într-un tăpşan, cu limbile înţepenite la 2 fără patru minute.




Să fim drepţi, însă, realizările de la Eroilor nu sunt o culme. Lovitura o dă alegoria palmieri/mineri - dinozaur/urs carpatin din faţa Cimitirului Bellu, dedicată probabil marilor valori ale neamului care îşi dorm în apropiere somnul de veci şi îţi taie răsuflarea. Şi nu mai pomenim de aglomeraţia din Piaţa Revoluţiei. Cele şase statui, de la ţepuşa cu cartofi până la scheleticul bust al lui Maniu, care stau înghesuite pe vreo 10 metri pătraţi, îşi iau aerul una alteia.

ARTEZIENE ANTIAUROLACI
În materie de fântâni, unii spun că ideea apei colorate din artezienele înşirate spre Palatul Parlamentului era kitsch. Cei mai mulţi invocau starea de necesitate: să nu se bălăcească aurolacii în ele şi să pleci cu cine ştie ce boală de la stropi. Dacă le dai liber la scăldat, vin cu cortul şi rufele şi ocupă incinta. Aşadar, ne place sau nu, kitsch au ba, ideea e utilă: apa colorată îţi protejează psihicul, împrospătează aerul, te apără de microbi. La artezienele din Drumul Taberei, culorile sunt de-un kitsch maxim, dar bine că nu mai sunt placate cu gresie.

Singurele spectaculoase sau distinse sunt fântânile din Parcul Carol, la intrare (arteziană făcută acum 70 şi ceva de ani, de Octav Doicescu), cea din curtea Academiei, cele din Herăstrău.
De-a dreptul penibilă e fântâna de la Lujerului, făcută probabil de Dorelii regiei de apă, dacă o judeci după numărul de ţevi.

NEAGU DJUVARA ŞI MAGAOAIELE IMOBILIARE
Istoricul Neagu Djuvara observa disperat că Bucureştiul vechi şi cu personalitate dispare acoperit de "magaoaiele" de zeci de etaje lipite de case vechi boiereaşti. Din obişnuinţă, pomenim doar de Armenească şi Luterană, dar Capitala e plină de lipituri hidoase înălţate cu aprobarea specialiştilor care argumentează subţire că Bucureştiului i-ar lipsi o dimensiune, cea verticală. La doi paşi de Strada Mântuleasa, unde pe locul fostei şcoli a lui Mircea Eliade se vorbeşte de construirea unui asemenea colos, pe Strada Robescu, vizavi de Biserica Sf. Mina, o hidrocentrală a ajuns la etajul 14.

Prof. dr Roger Scruton, filozof britanic, ilustru nume al culturii mondiale, bun cunoscător al fenomenului urbanistic din România, constata că, "în plan urbanistic, la Bucureşti are loc un vandalism întârziat". Dacă între kitsch-urile arhitecţilor ispitiţi de banii imobiliariştilor şi kitsch-urile autorizate de arhitecţii primăriilor nu există vreo deosebire, există ceva comun: goana după aur. O observase şi prof. Scruton: "... Lacomii dezvoltatori de birouri şi turnuri hidoase au ales ţara unde corupţia generalizată le oferea totul pe tavă...

România, şi în special Bucureştiul", "oraş de câmpie, unde din punct de vedere urbanistic nu s-a ajuns niciodată la un conflict atât de dizgraţios ca în prezent".

SOLUŢIA MALRAUX
Arhitecţii, ademeniţi de onorarii hipergrase, "şi-au abandondonat crezul". Pentru dresul lucrurilor, Scruton recomanda edililor Capitalei două lucruri aproape imposibile: 1. Să se inspire din Legea Comisiei pentru Monumente Istorice din Franţa; şi 2. Să ia aminte la întâmplarea marelui scriitor Andre Malraux, care, pe vremea când era ministrul Culturii, a ordonat consiliului local din Rennes să reconstituie o stradă aşa cum a fost, după ce o demolaseră şi o umpluseră cu "gunoaie comerciale". Idei de neînchipuit în România, să respecţi o lege şi să refaci o stradă, metru cu metru, să restaurezi casă cu casă, cărămidă cu cărămidă...

Revenind la magaoaiele care-l oripilează pe dl Djuvara fiindcă strivesc casele frumoase, credem că aici nu mai e nimic de făcut, cupiditatea, megalomania şi hoţia au urâţit definitiv Capitala. Până la urmă, florile de plastic şi balaurii de la Bellu, pomii decorativi în glastre din intersecţii, palmierii şi cocioabele din tablă nu-s mare lucru pe lângă dinozaurii imobiliari. Iar peste toate, de neevitat, plumburiul, praful şi noroiul. În Bucureşti, până la savantlâcurile despre discuţiile despre frumosul şi bunul-gust urban te mănâncă jegul.
Citeşte mai multe despre:   mişcarea de rezistenţă

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de