Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Jurnalul condamnatului la moarte
În sfârşit, după 20 de ani de puşcărie ispăşiţi degeaba, m-am trezit
liber. În tot timpul ăsta mă gândisem, îmi făcusem tot felul de planuri
de viitor. Îmi scăpase însă un amănunt, poate cel mai important: m-am
văzut liber şi cu lumea în cap la vârsta de 50 de ani. În ziua de
21.01.2006, am păşit pe stradă, într-o lume despre care nu ştiam prea
multe, pe care o cunoşteam doar de la televizor, şi nu aveam nici
locuinţă, nici nevastă, nici copii, nici de nici unele…
Jurnalul condamnatului la moarte
A intrat în puşcărie în 1986 şi nu trebuia să mai iasă. Primise condamnarea la moarte pentru trei crime. Ceauşescu
l-a graţiat. Pedeapsa i-a fost comutată la douăzeci de ani de închisoare. În anul 2006 a cunoscut libertatea. Jurnalul scris în cei douăzeci de ani de detenţie l-am publicat în serial, sub titlul "Jurnalul condamnatului la moarte". Petre Dogaru şi-a spus povestea, apoi a căutat să trăiască în lume ca om liber. La ce e bună libertatea? Cum să trăiască cinstit un om de 50 de ani într-o lume pe care se chinuieşte să o înţeleagă şi care nu are, categoric, nevoie de el? Fără familie, fără slujbă, fără resurse, fără casă. Ca mulţi alţi români fără speranţă, a ales calea pribegiei. A cunoscut drojdia diasporei româneşti din Occident. A trăit în mijlocul hoţilor şi al traficanţilor de droguri. Victima unei confuzii, a fost arestat iarăşi pentru crimă. A bântuit prin puşcăriile Italiei. A luat contact cu corupţia din justiţia italiană şi a profitat din plin de ea. A fost eliberat după cinci luni şi jumătate. Întors în ţară, cu mirajul Europei prospere spart în mii de cioburi, Petre Dogaru vă oferă mărturia sa. Raportul său, la zi, despre starea lumii interlope româneşti din Italia. Adevărul gol-goluţ despre patria Renaşterii, care a devenit în zilele noastre patria hoţilor.
În sfârşit, după 20 de ani de puşcărie ispăşiţi degeaba, m-am trezit liber. În tot timpul ăsta mă gândisem, îmi făcusem tot felul de planuri de viitor. Îmi scăpase însă un amănunt, poate cel mai important: m-am văzut liber şi cu lumea în cap la vârsta de 50 de ani. În ziua de 21.01.2006, am păşit pe stradă, într-o lume despre care nu ştiam prea multe, pe care o cunoşteam doar de la televizor, şi nu aveam nici locuinţă, nici nevastă, nici copii, nici de nici unele… Poftim de începe o viaţă nouă la 50 de ani, după ce tocmai ai aterizat din Lună! Poftim de te du să-ţi cauţi de muncă… unde ai mai lucrat, ce anume, ce vechime ai, aha, moşule, pârnaie va să zică, mersi, nu ne trebuieşti… Nimeni nu mi-a întins o mână de ajutor, nici autorităţile locale din oraşul meu natal, Bereşti, Galaţi, care ar fi trebuit să-mi găsească o locuinţă şi o slujbă undeva. Eu port numele de Petre Dogaru şi am un trecut dubios. Trebuie să mă apuc aşadar din nou de furat, să revin la meseria de bază ca să supravieţuiesc, dar nu mai e vremea mea, acum e vremea altor hoţi, cei cu funcţii, cei cu ciolan, barosanii şi jmecherii, hoţii legitimaţi, pe care nu-i întreabă nimeni de sănătate.
Da, în România nu e loc pentru hoţi răspopiţi ca mine, furtişagul e o artă pe care eu n-o mai stăpânesc, nu ştiu să fur cu acte şi cot la cot cu procurorii şi judecătorii, pesemne că sunt depăşit de vremuri şi de evenimente, prin urmare mă decid să încep o viaţă cinstită, dar nu aici, că nu am loc, ci în Europa, mai exact în Italia. Aşa se face că în luna iunie 2006 pentru prima oară în viaţă am ieşit din ţară. Am plecat joi din Galaţi şi după ce am fiert trei zile în autocarul plin cu lume, pe o căldură de nesuportat, iată-mă la Milano. Aveam acolo un cunoscut, Nicu, muncea pe un şantier, la un patron, omul mă aştepta şi m-a prezentat patronului, care m-a măsurat din priviri, m-a întrebat dacă parla italiano, i-am spus că nu dînd dintr-un deget, mi-a răspuns că no problem. Când patronu’ mi-a cerut paşaportu’ să îmi facă actele, am văzut că începe să dea din cap, în semn că a apărut un problem. Problemul era că sunt prea bătrân, mi-a zis Nicu după ce-a schimbat câteva cuvinte cu patronul, la faţă arătam mai tânăr, dar paşaportul m-a dat de gol şi nu a mai fost de acord broscaru’.
Tâlhari şi informatori în Piaţa Centrală
Nicu a făcut pentru mine chetă printre românii de pe şantier şi mi-a cumpărat un cort, costa 39 de euro, şi astfel mi-am instalat casa mea pe marginea unei ape, nu departe de barăcile muncitorior. Nu aveam nici un ban, dar românii îmi aduceau de mâncare şi câte o bere şi ţigări, şi uite aşa au trecut două săptămâni, iar eu parcă eram într-o staţiune, la odihnă. În fiecare duminică mergeam cu Nicu în Centrale, un parc foarte mare lângă Gara Centrale sau Stazione Centrale din Milano, aici veneam să caut ceva de muncă. Dar aici, în Centrale, veneau şi tot felul de infractori de toate categoriile, de toate naţiile din Europa şi chiar de pe Planetă, veneau hoţii, se vindeau şi se cumpărau tot felul de lucruri şi de bijuterii.La noi, în România, este un proverb: când hoţ pe hoţ s-a furat, şi dracu’ s-a mirat. Ei bine, aici, în Centrale, mişunau găşti de tâlhari, care îi jefuiau pe hoţii care veneau în parc cu lucrurile să le vândă. Nu era o problemă că erau jefuiţi hoţii mai proşti, dar tâlharii care îi vămuiau erau şi informatori la carabinieri. Se întâmpla aşa: doi sau trei se tocmeau cu hoţul care avea marfă de vânzare, iar un altul suna şi veneau carabinierii de-l luau şi în maximum cinci ore respectivul era depus la Galeră. Aşa e peste tot în lume, se pare: acolo unde se perindă mulţi infractori, acolo cu siguranţă sunt şi mulţi turnători şi se fac măgării multe şi mari. Bineînţeles că Poliţia locală şi carabinierii şi burghejii – poliţia civilă – ştiau prea bine ce se petrece în parcul Centrale, dar nu era nici o problemă, totul era sub controlul lor prin informatori, parcul era un fel de Covaci sau Sfânta Vineri din Bucureştiul anilor ’70-’80, cei mai bătrâni ştiu bine despre ce vorbesc…
Trecuseră trei săptămâni de când eram în Milano şi nu găsisem încă ceva să muncesc, eu sunt un om dintr-o bucată şi spun lucrurilor pe nume, nu sunt cel mai harnic om şi nici cel mai priceput, dar plecasem din România ca să muncesc şi să câştig, şi nu făceam nici una, nici alta, ci doar stăteam pe capul unor oameni care munceau la negru şi care erau plătiţi vai mama lor, oameni cu neveste şi copii în ţară, care aşteptau lunar mereu nişte bani prin Western Union, nu aveam ce să caut şi eu pe capul lor. Câştigasem nişte bani la pocher, suficient cât să iau autocarul înapoi spre România. Eşec total.
Chiriaşi la spărgătorii români
Aşa s-a încheiat prima mea călătorie în Italia. Stătusem o lună încheiată. După o tentativă eşuată de plecare în Spania, la cules de portocale, decid să mă întorc în Italia, la cules de vie. Era luna septembrie 2006. A venit ziua de joi, când pleacă autocarul de la Galaţi la Milano şi am urcat în el trei bărbaţi şi două femei să culegem viile italienilor. Sâmbătă am ajuns la Milano, am luat din Gara Centrale un tren şi am mers preţ de două ore, am ajuns într-o gară al cărui nume nu-l mai ştiu, de acolo am luat un autobuz cale de o oră şi am ajuns într-un orăşel, sau târguşor, patronul ne-a plăcut şi ne-a angajat pe loc, 50 de euro pe zi plus mâncare şi acoperiş, în opt zile i-am cules patronului via. Am căutat apoi pe la alţi patroni, dar toţi ne întrebau dacă avem sangiorno (carta di soggiorno – n.n.), asta însemna carnet de muncă, iar noi nu aveam şi vreo două zile am căutat de muncă fără rezultat, după care ne-am resemnat. Femeile s-au întors în ţară, eu cu unul dintre băieţi am mai zăbovit câteva zile în casa patronului, din vie, apoi ne-am îndreptat către Milano.Ne-am aciuat pe lângă o casă unde se adăposteau mai mulţi români, patru moldoveni din Suceava şi vreo şapte băieţi din Oltenia, toţi infractori, de-aia nici nu are rost să le pomenesc numele. Băieţi de treabă, mâncam laolaltă, erau şi ţigări gârlă, pe placul fiecăruia, când se termina berea o dădeam pe whiskey, când se terminau ţigările spărgeau un tabachi şi luau vreo sută de cartuşe, mâncare şi băutură aduceau câteva sute de kilograme o dată. Aprovizionare promptă şi de calitate, direct din depozit. Din depozitele care alimentau magazinele. Nu am să dau prea multe detalii despre depozitele alea, pentru că nu se ştie când mă mai întorc în Italia şi nu vreau să-mi umble vorba că aş flecări despre lucruri care nu mă privesc. Ajunge să vă zic doar că nu lăsau urme niciodată, mai că nu se cunoştea când furau, că depozitele erau uriaşe, conţineau fiecare undeva la 70-80 de vagoane de marfă. Băieţii mergeau noaptea după ciordeală şi se întorceau dimineaţă, când începea fluxul, adică lumea începea să forfotească la serviciu, atunci nici poliţia locală, nici burghejii, nici carabinierii nu te legitimează. Erau hoţi universali, furau orice se putea, de la televizoare, plasme şi alte electronice la ţigări din tabachi sau fise din jocuri electronice, nu refuzau nimic, se făcuseră trei echipe de hoţi, cei patru suceveni o echipă, patru olteni altă echipă şi încă trei olteni plus prietenul meu pe care-l cooptaseră. Ei bine, echipele plecau separat şi ceea ce furau împărţeau în interiorul echipei, la patru, dar când plecau la furat mâncare, atunci plecau toţi doisprezece, în vreme ce eu rămâneam acasă, şi cumpărau bere şi găini, de mai făceam câte o cratiţă mare de friptură cu mujdei sau câte o oală de borş, că noi aveam salam de toate felurile, conserve de carne, caşcaval, tot felul de bunătăţi, dar nu puteam mânca numai uscături mereu. Dimineaţa, când veneau de la treabă, găseau dejunul gata, împărţeau între ei şi mă cinsteau şi pe mine, când furau bani, îmi dădeau şi mie acolo câte 10-15 euro, când furau telefoane noi, primeam şi eu unul să-l vând şi să scot un profit.
Am ajuns bucătarul bandei
Programul era, prin urmare, acesta: pe la prânz, băieţii se trezeau, păpau şi apoi plecau în oraş după ponturi. Ca să ştie noaptea fiecare unde are de rupt sau de pocnit. Eu rămâneam singur, îmi luam patru bare de salam scump, două sticle de whiskey, zece pachete de ţigări şi mergeam de le vindeam, ţigările le dădeam cu doi euro pachetul, în tutungerie costau între trei jumate şi patru jumate, eu dădeam cu doi, salamul cu trei bucata, iar băutura cu cinci sticla, cumpărătorii ştiau prea bine că sunt de ciordeală, dar nu-i interesa, ba încă îmi ziceau de fiecare dată să aduc mai mult. Pe semne credeau că eu sunt hoţul, însă doar le vindeam în folosul meu, băieţii mei, tovarăşii mei de apartament mă îndemnau pe şest, fără să ştie unu’ de altu’, ia de mai vinde, Petre, din mormanu’ ăsta de coniac, toţi erau băieţi buni şi graţie lor îmi scoteam zilnic câte 50 de euro, plus ce îmi mai dădeau ei, scoteam cam o sută de euro pe zi, şi cum se adunau câteva sute de euro scăpam de ei, îi trimeteam la cineva în ţară. Şi băieţii trimeteau, dar mult mai mult, în fond meritau, era riscul lor, eu nu riscam nimic şi eram mulţumit. E drept, nici nu mă comparam cu ei, erau tineri şi puteau să fugă, în Italia dacă nu poţi să fugi mai bine stai acasă şi faci ciorbă. Nu o dată i-au fugărit carabinierii, burghejii sau poliţia locală, dar dintre toţi cei mai periculoşi sunt carabinierii, când te somează şi strigă Ferma! e bine să stai, dar uneori carabinierii trag pe loc fără ferma, fără somaţie. De mine nu era bună fugăreala, eu făcusem atâţia ani de puşcărie că nu-mi mai trebuia nici măcar o zi în plus!Nişte hoţi foarte sportivi
Românaşii noştri mergeau la furat cu bicicletele. Mai dibaci nici că se putea, că în Italia bicicletele sunt la tot pasul, aici nimeni nu merge pe jos, ci doar cu maşina, motocicleta şi mai ales bicicleta, un popor de ecologişti italienii ăştia, când vezi pe jos nişte indivizi, poţi fi sigur că sunt români, bulgari sau albanezi, băştinaşii umblă întotdeauna pe cel puţin două roţi. Aşadar, hoţomanii mei, prietenii şi fraţii mei luau fiecare câte un rucsac în spate, încălecau pe biciclete şi porneau în incursiune câte doi-trei, niciodată mai mulţi, să nu dea de bănuit, că doar nu se antrenau pentru Turul Franţei, ci se întorceau cu rucsacurile doldora, câte 35-40 de kilograme de marfă aducea fiecare în cârcă, faceţi socoteala că toţi 12 inşi veneau cu sute de kilograme o dată.Ce caut eu la poliţie?
Viaţa bună, îmbelşugată şi roditoare pe care o duceam în sânul cuibului de hoţi avea să ia sfârşit la fel de neaşteptat pe cât începuse, şi asta s-a întâmplat într-o zi, când tocmai ce vândusem niscai sticle de băuturică acolo unde le duceam de obicei şi am poposit la o cafenea, să mă înviorez. Barmaniţa vorbea cu un bărbat, iar din privirile lor care mă căutau hoţeşte mi-am dat seama că pe mine mă bârfeau, vorbeau încet, aşa că nici vorbă să pricep o iotă, iar femeia mai ţinea şi mâna la gură, de parcă ar fi durut-o măseaua, aşa încât nu puteam nici de pe buze să-i citesc, ce mai încoa-încolo, bărbatul a ieşit la un moment dat din bar şi s-a întors cu un echipaj de carbinieri. Până să mă dezmeticesc, eram în maşina lor, în vreme ce cafeaua mi se răcea la bar, şi nu aveam să mă frec bine la ochi că eram deja într-o cameră îngustă, unde întorceam lucrurile pe toate feţele şi mă întrebam ce naiba puteau să le fi spus carabinierilor femeia sau fraierul ăla, că nu făcusem nimic şi ei se purtau de parcă făcusem. mi-a umblat faima pe internetVreo zece minute am avut răgaz să meditez, că a intrat un bărbat brunet, cu o statură mijlocie şi un fizic de invidiat, pesemne un fost sportiv, m-a întrebat come ti chiama, dar am făcut pe prostul, ştiţi, de multe ori în viaţă e indicat să faci pe prostul, aşa că brunetul cel viguros îmi spunea io conosco la tine în vreme ce gogonam ochii la el a nepricepere, no problem, m-a liniştit, arătând la ceas, una ora, veni uno romeno translator. Într-adevăr, trecu ora şi veni translatorul, o doamnă, care a intrat în vorbă cu mine, în vreme ce brunetul cel sportiv a chemat un carabinier, i-a poruncit să aducă două cafele, mi-a spus tu fumare şi a mimat şi gestul, eu am aprins ţigara şi am servit cafeaua în biroul poliţaiului, în vreme ce mă lăsam spovedit de cucoană, că de unde sunt şi cutare şi cutare, în vreme ce brunetul cel sportiv mi-a comunicat prin intermediul ei că este Mareşalu cutare, adică un fel de comandat de carabinieri, şi mi-a spus de la obraz că mă cunoaşte foarte bine pe mine, cum aşa, de unde, de pe internet… Aaaa, de pe interneeeet…
E drept că din ziua de 12 iunie 2006 s-au scris vreo 30 de articole despre viaţa mea, despre întâmplările grozave pe care le-am trăit şi cărora le-am supravieţuit, ştiam că Jurnalul Naţional tipărise povestea mea de la cap la coadă, dar habar nu avusesem că povestea mea era la îndemâna lumii întregi, pe internet. Şi în vreme ce a cerut al doilea rând de cafele, Mareşalu m-a întrebat de la obraz, ia zi aşa, tu ai făcut 20 de ani de galera, da, chiar aşa cum zici, 20 de ani pe muchie, i-am răspuns, că nu avea rost să mint, şi m-a mai întrebat cum e mai bine, acum, în democraţie, sau pe vremea lui Ceauşescu, iar eu l-am privit în albul ochilor şi i-am povestit exact ce văzusem de când mă liberasem de la puşcărie, şi cum funcţionează justiţia la noi în ţară, iar după ce a ascultat atent ce-i traducea doamna, Mareşalu a zis că mă ajută să scriu o carte, pe care să o publicăm aici, în Italia, şi mi-a pomis că-mi face sangiorno şi că îmi găseşte de lucru la un patron român şi, în timp ce muncesc, să mă pun să scriu, şi mi-a mai cerut Mareşalu numărul meu de telefon ca să mă sune patronul. Mă gândeam deja că a dat norocul peste mine, am continuat conversaţia cu Mareşalu prin intermediul doamnei. După încă jumate de oră, Mareşalu a dat semne de nerăbdare, că ar avea oarece treburi şi m-a poftit să plec la ale mele. Păi, şi de ce am fost adus atunci aici? Aaa, păi, uite ce e, barul acela fusese spart în urmă cu două luni, iar femeia şi bărbatul din bar te-au confundat, păi, bine, dar acum două luni eu eram în România, ştiu asta, mă calmează Mareşalu, şi te rog să primeşti scuzele mele, iar eu am primit scuzele lui cu mare, mare bucurie, mai ales că nu mă întrebase unde dorm şi nici din ce trăiesc, dar uite că nu ştiam cum să ajung la barul de unde mă umflaserăm şi unde îmi lăsasem bicicleta, no problem, carabinierii te iau, carabinierii te duc, în cinci minute eram înapoi în faţa cucoanei bulbucate de la bar, îi spuneam Seniora, io no latru, adică nu sunt hoţ, seniora la mine face scuza, eu comandam cafea, ea îmi oferea şi un coniac, eu refuzam coniacul cu dispreţ să mă dau mare (dacă ar şti ea cât coniac aveam eu acasă, în baxuri virgine…) şi triumfător, ca unul care tocmai îl prinsese pe Dumnezeu de un picior, cu slujbă şi casă promise, mă întorceam, dansând pe bicicletă, acasă la băieţii mei. Le-am zis de la A la Z povestea, iar ei m-au bătut pe spate, e bine, Petre, îţi dă şi casă şi serviciu, vine de-acum iarna (eram deja la finele lui octombrie), te scoţi, omule…
Am ajuns acasă cu planetarele şifonate
În ziua următoare, vineri, am plecat în oraş să fac baie. Am suit pe bicicletă, mi-am luat într-o sacoşă săpunul, prosopul, şamponul şi ceva haine de schimb, costă 5 euro baia comunală, dar merită, şi cum mergeam către locul deja binecunoscut, regulamentar, pe partea dreaptă, ghinionul mi-a ieşit în cale pe patru roţi. A dat peste mine o fraieră, unii zic că ar fi trebuit să stau pe loc, să vină poliţia, să o dau în judecată, dar cine mi-ar fi dat dreptate mie, lui neica nimeni Petre Dogaru din România... a doua zi eram în microbuz, cu destinaţia Galaţi, cu mâinile şi planetarele şifonate, ca să nu mai vorbim despre vreo trei coaste zmintite.Cu patronul apucasem să vorbesc, mă văzuse în ce hal arătam şi mi-a promis că mă aşteaptă să mă întorc la muncă după ce mă repar. Săru’ mîna, patroane. Ajuns acasă m-am pus mâinile în cap, curentul şi cablul tăiate, de parcă plecasem jumate de an, nu o lună şi jumătate, mi-am plătit dările la stat, m-am reparat şi m-am tot zbuciumat să fac şi eu ceva, să nu aştept cu mâinile în sân pară mălăiaţă în gura lu nătăfleaţă.
Cum nimeni nu mă angaja, ocnaş bătrân cum eram, m-am făcut negustor ambulant şi nu voi mai povesti nimic de la sfârşitul lui octombrie 2006 până în iunie 2007, când m-am decis să mă întorc în Italia. N-o să povestesc ca să nu vă plictisesc, pentru că lucruri care merită povestite nu s-au întâmplat.
Urmează
A treia călătorie în Italia. Întâlnire cu traficanţii de droguri marocani. Crima de la unitatea de pompieri. Arestarea. Prima zi de puşcărie.
