Din înălţimea şi cu detaşarea venerabilei vârste de 93 de ani, fostul redactor-şef al Scînteii, critică intoleranţa şi virulenţa cu care se scrie şi se vorbeşte după căderea regimului comunist despre acel trecut. Pe vremea când Sorin Toma conducea oficiosul partidului şi implicit presa românească în calitate de membru al CC al PCR, a pomeni nume precum Maniu, Carol, Antonescu ori Brătianu fără a le "înfiera" în vreuna din categoriile diabolizate ale epocii era o gravă greşeală politică ce putea fi pedepsită cu închisoare. Însuşi Sorin Toma a fost primul care "a tras semnalul", sesizându-l telefonic pe Chişinevschi, în iunie 1946, că la Cluj, Pătrăşcanu ţinuse o cuvântare cu "pasaje care nu respectau indicaţiile primite". Lui Sorin Toma i s-a încredinţat şi sarcina de partid de a-l "demasca" pe Arghezi. Solzii ideologici i s-au desprins de pe ochi abia când a ajuns anchetat, şi-a pierdut funcţiile şi a fost exclus din partid. Iată câteva din reflecţiile sale actuale: "Istoria este istorie – şi istoria nu este niciodată monocoloră, din tabloul ei nu poţi elimina nici albul, nici negrul, şi nici altă culoare – dacă o faci, te înşeli singur. Tabloul regimului comunist, deşi a conţinut mult negru, a avut în compoziţie şi alte culori. A vedea numai unele, care îţi plac, a nega prezenţa altora, care nu-ţi plac, înseamnă a te autoînşela. Faptele dăunătoare, minciuna, crimele trebuie, desigur, cunoscute şi înfierate. Unii neagă însă tot ce a fost pozitiv pe tărâm economic, social şi chiar cultural în acea perioadă. Este dreptul lor, deşi aceasta înseamnă a nesocoti roadele eforturilor creatoare ale propriului popor. Dar – ceea ce este mai grav – unii dintre aceştia se consideră îndreptăţiţi să condamne însăşi discutarea «pro» şi «contra» a acestor aspecte. O asemenea intoleranţă nu are nimic comun cu spiritul istoriei, pe care o osândeşte la sterilitate. Istoria nu este un galantar unde fiecare expune numai ce-i convine."

"Am avut un prieten bun, cum nu găseşti altul. Un prieten pe o viaţ㠖 în copilărie, în liceu, în partid: Petru Năvodaru. Numele lui anterior a fost Peter Fischer. Pe cât îmi amintesc, Goma locuia la familia Năvodaru. În faţa uşii stătea garda Securităţii, nimeni nu putea să intre sau să iasă de la ei fără să dea socoteală: cine? – ce? – cum? Năvodaru o ducea foarte greu, fusese scos din funcţia în care lucrase, dar a fost şi a rămas apărătorul devotat al lui Goma. Cu nepăsare, aş spune, faţă de riscurile pe care şi le asuma. În acea vreme, eu îi dădeam dreptate lui Goma, deoarece îl consideram un apărător al democraţiei – în sensul primăverii de la Praga. Când ginerele său a fost încolţit, Peter ne-a spus mie şi soţiei: «Nu vă întâlniţi cu mine, e periculos, sunt supravegheat de Securitate». Atunci, printr-un bătrân, vechi prieten comun, i-am trimis lui Peter – şi prin el lui Goma – 5.000 de lei. O sumă relativ modestă, dar nici leafa mea de atunci nu era mare. Părerea lui Peter a fost ca Goma să nu ştie, ca nu cumva să vorbească. Mai târziu, când Goma era arestat, i s-a comunicat lui Năvodaru, din sursă oficială, că probabil ginerele lui va fi condamnat la moarte. Existau tot felul de mijloace de a suprima un om. Năvodaru a cerut audienţă la Comitetul Central. A sugerat – cum stabilise printr-o înţelegere anterioară cu Goma – că mai nimerit ar fi să-i facă vânt peste graniţă. Oficialii au răspuns că au să se gândească. şi au mers pe această linie. Vreau să spun că eu eram atunci un simpatizant al lui Goma, pe care am căutat să-l sprijin pe această cale prietenească. Acum am cu totul altă părere – şi iată de ce. Pentru că Goma nu neagă Holocaustul: "Ba da a fost, dar evreii l-au meritat, bine li s-a făcut!". Aceasta este părerea lui. Familia nevestei mele a fost gazată la Auschwitz: tatăl, fratele, soţia fratelui, fetiţa lor de cinci ani. Avem mulţi prieteni care, de asemenea, au în familie una sau mai multe rude omorâte fie la Auschwitz, fie în Transnistria."

"Odată, fiind «bine dispus» dar nu chiar beat, şi dorind să se laude (nu mai era un mare şef, ci doar un pensionar) mi-a povestit următoarele. Curând după reluarea relaţiilor diplomatice dintre URSS şi România (să fi fost prin 1937?) a participat, din ordinul Moscovei, la răpirea unui important diplomat sovietic în care şefii săi, dintr-un motiv oarecare, îşi pierduseră încrederea. Uniunea Sovietică încă nu avea la Bucureşti un ambasador, ci doar un «însărcinat cu Afaceri». Pantiuşa mi-a spus unde el şi oamenii lui l-au răpit: în Piaţa Brătianu, lângă Universitate. L-au făcut pachet şi l-au trimis la Moscova. Citisem în acea vreme despre asta, fusese o mare senzaţie. Ascultându-l, mi-am amintit încă ceva. Cu un an înainte – sau dup㠖 tot în România – sau într-o ţară vecină? Bulgaria? Se pare că nu era clar. Ziarele vuiau despre o altă răpire senzaţională. Victima fusese un fost general ţarist, şeful unei organizaţii paramilitare antisovietice de la Paris. Nu se ştia cu ce misiune venise. Să fi fost oare tot Pantiuşa implicat în această dispariţie misterioasă? În legătură cu aceasta îmi revine în minte şi un alt nume – Agabekov. Al cui? N-aş putea să spun."