Doctorul le recomandă mamelor internarea în centre

Aşezate în cerc, într-o sală ce serveşte drept sediu al asociaţiei părinţilor care au copii autişti din Iaşi, ANCAAR, mai multe femei îşi spun povestea. Sec şi cu dispe­rarea mutilată de orice speranţă în viitor. Copiii lor, majori de acum, nu mai există pentru un sistem obtuz.

"LA 20 DE ANI N-O SĂ ŞTIE CARE E STÂNGUL ŞI CARE E DREPTUL"
Ciobanu Rodica: "Băiatul meu, Radu, de 22 de ani, a fost diagnosticat cu schizofrenie. La început îi spuneau că e alintat, că înghite de pe jos, dar o să-i treacă. Apoi mi-au dat diagnosticul de autism şi atât. «Ce înseamnă asta?», i-am întrebat pe doctori. «Înseamnă că o să ajungă la 20 de ani şi n-o să ştie care e stângul şi care e dreptul.» Radu ştie care e stângul şi care e dreptul, se încheie singur la bluză, dă mâna dacă vrei să faci cunoştinţă cu el, te priveşte în faţă din când în când." Stă cuminte pe scaun lângă mama lui şi-şi priveşte mâinile îndelung. Mama se fereşte să spună în faţa lui "autist".

Radu a terminat opt clase la şcoala specială şi acum merge la Fundaţia "Star of Hope", un loc unde sunt şase adulţi care fac terapie ocupaţională. Trei ore pe zi. Aici sunt foarte diferiţi, dar învaţă diverse jocuri. El ştie că merge la serviciu şi s-a învăţat să se trezească dimineaţa pentru a pleca undeva. "Câteodată mi se pare totul în zadar. Câteodată plecăm de-acasă doar ca să aibă el de unde se întoarce. Am încercat să fac cu el diverse lucruri, dar uneori nu mai ştiu încotro s-o iau. Norocul acestui copil a fost că tatăl lui a fost învăţător şi avea acasă imagini cu scris pentru şcoală. Avea abecedarul şi numerele. Doctorul mi-a recomandat să-l duc la un centru şi să-l las acolo, pentru că atunci când va fi mare mă va omorî. Nu m-a lăsat inima", spune liniştit mama lui Radu. Făcea ca pisica, precum câinele, la 6 ani a început să vorbească, a scos primele cuvinte, înţelegea. Dar nu ştia nici să zâmbească. Au făcut cu el logopedie, homeopatie, de toate. După ce a împlinit 8 ani, părinţilor li s-a spus că nu mai poa­te fi primit în colectiv. "De supărare, nu mai aveam putere să fac nimic, am căzut în depresie", îşi aminteşte doamna Ciobanu.

Ca asistent personal, femeia primeşte salariul minim pe economie şi spor de vechime. "E o uzură enormă, de ani de zile, nimeni nu ştie ce înseamnă. Trăim mereu cu frică de faptul că-i vor lua gradul de handicap, pentru că-l văd cu două mâini şi două picioare şi zic că se descurcă. Eu m-am încăpăţânat că o să facă ceva în viaţă, tatăl s-a resemnat mai repede", spune femeia privind spre Radu.

Radu e un băiat slăbuţ, timid. M-am prezentat şi i-am întins mâna. Mi-a întins-o la rândul său, fără să mă privească în ochi. La plecare s-a încheiat singur la fermoarul bluzei şi a iniţiat un dialog cu fotoreporterul, întrebându-l dacă are mamă. Când fotoreporterul i-a spus că are şi a adăugat că are şi un copil, a vrut să ştie dacă e mic copilul.

STOICA GEORGETA: "LA ŞCOALA SPECIALĂ A PIERDUT ENORM"
Băiatul meu e mare. Luna viitoare va fi declarat adult. E foarte înalt, puternic şi violent. Mama mea, care are grijă de el, are 74 de ani. Eu lucrez şi alt sprijin nu am, căci sunt divorţată. Nu pricepe nimic. Când îl îngrădeşti, sparge geamurile.

I s-a recomandat Rispolept, dar nu-şi face cine ştie ce efectul. Diagnosti­cul pus: note autiste cu deficienţe min­tale. A învăţat patru ani cu o învăţătoare de sprijin care l-a ajutat enorm. Atunci nu ştiam prea multe despre terapii şi soluţii.

La şcoala specială de stat a pierdut tot ce a învăţat. Acolo sunt copii cu diverse diagnostice, cazuri sociale. Autiştii pierd enorm, li se pun note, sunt lăsaţi repetenţi, învaţă ce nu trebuie, cuvinte urâte şi comportamente ne­potrivite pe care ceilalţi şi le cenzurau de faţă cu profesorii. Dar al meu le spunea.