Basarabi - Ghena de la km 800

Hartie igienica. Sare. Apa minerala. Ulei. Ketchup. Castroane. Leucoplast. Crema de maini. Covoare. Cele de trebuinta omului. Folosite si apoi abandonate. Este imaginea mizerabila a malului romanesc al Dunarii, la kilometrul 800.

Basarabi tine de Calafat. Un sat de oameni instariti. Gasesti la tot pasul case sanatoase, gospodarii dichisite. Cea a lui nea Ionel, de exemplu. Cateva bataturi, fiecare cu rostul ei, fiecare conectata, intr-un fel sau altul, la secolul al XXI-lea. Un foisor, pitici electrici, o fantana cu hidrofor. Casa a fost ridicata in urma cu jumatate de veac; acum are podele cu gresie, incalzire centrala, cablu cu televizor in toate camerele. Una dintre mandriile lui nea Ionel este pivnita jucand rol de crama. Butoaie peste butoaie. Riesling, bordeaux si tuica, toate productie proprie, asortate cu borcane de muraturi si dulceturi. Toate din acest an. Un an bun, nu ca 2005. Pentru nea Ionel Dunarea e un vecin inexistent.

APA CARE MUSCA. Exista, insa, pentru cei de dincolo de soseaua ce taie satul Basarabi si duce de la Calafat spre Severin. La cativa pasi de Dunare, cainii latra bezmetic in curtea unei case boieresti. Isi fac treaba de paznici ai ultimei gospodarii dinainte de faleza. O faleza inalta, de vreo 30 de metri, ce se apropie de casa doamnei Lenuta ori de cate ori fluviul o ia razna. Intr-o buna zi ar putea musca din acareturile ajunse in buza prapastiei. "Cand m-am mutat, acum treizeci de ani, in casa sotului meu, malul era cu metri buni mai departe. Primaria ar trebui sa intervina cumva. Ar putea planta copaci, sa consolideze tarmul. Dar si asa", ofteaza pesimista doamna Lenuta, "nu stiu cat de eficient e: o sa-i fure. C-asa-i romanul!".

FALEZA PUTUROASA. Romanul e asa: isi face treburile prin casa, dupa care ia mizeria si scapa de ea. Unde? Chiar pe malul Dunarii. La kilometrul 800, un versant intreg s-a transformat in halda de gunoi a satului Basarabi, sub nasul pasagerilor de pe vasele luxoase care trec zilnic pe aici. Exista reguli si amenzi, dar cine sa le aplice si cine sa le respecte? Oltenii din Basarabi se falesc cu apusurile si rasariturile, in aceasta ordine. Vin sa se plimbe in amurg si se lauda uneori petrec pe malul Dunarii pana la rasaritul soarelui. Mai ales cand au oaspeti, poeti sau bulgari. Nu par stanjeniti insa de perdeaua de mizerie.

LA SPALATORIE. Jos, pe plaja, un fericit posesor de Dacie isi spala bolidul. Satenilor nu le pasa: "E apa destula pe Dunare, mizeria se duce". In urma ei ramane o Dunare de care buna parte din sat si-a legat viata. Nu au apa in fantani, asa ca ies sa spele rufele la rau. Si sa admire luminile celor cinci vase de pasageri ce urca si coboara pe la orele amurgului, in fiecare zi. Sunt frumoase si le iubesc, chiar daca le zdruncina ferestrele ca tramvaiele din intersectia Dristor cu Mihai Bravu.

LA MACARAUA VECHE

De trei zile nu e peste in Dunare. Pe tarm, o mana de pescari deznadajduiti; se incadreaza perfect in decorul portului obosit, plin de noroaie uscate, asteptand vremuri mai bune, cu coridoare europene. Doar capitania face nota discordanta cu schelele ruginite ale garii fluviale: o cladire batrana, cu arcade din lemn peste care au trecut vremuri si doua razboaie mondiale, fara sa lase urme. O ultima amintire de pe vremea comerciantilor greci si genovezi. Marin intra intr-un fost hambar din incinta portului si isi ia sculele de pescuit din dosul unei usi lacatuite. Suie pe "macaraua veche" langa alti doi pescari care pierd de pomana timpul, in zorii incetosati ai Calafatului. Mai iese din cand in cand, cate un pietrar. Il prind si ii dau drumul. Nici urma de babusca, de platica sau somnic nici nu mai vorbim. "Au scazut apele. Sau e ceva in atmosfera. D-aia nu e peste", explica Marin. "Pescarii nu mai vin la Dunare, se duc la baltile ramase dupa inundatii." Nea Petrica pescuieste de douazeci de ani ca sa aiba ce pune pe masa. N-a prins mai nimic. Tot un pietrar, acolo. Peste vreo jumatate de ceas, sa tot fi fost noua ora, mergeau agale spre casa. E duminica, prima dupa ora de iarna.