Hartie igienica. Sare. Apa minerala. Ulei. Ketchup. Castroane. Leucoplast. Crema de maini. Covoare. Cele de trebuinta omului. Folosite si apoi abandonate. Este imaginea mizerabila a malului romanesc al Dunarii, la kilometrul 800.
Basarabi tine de Calafat. Un sat de oameni instariti. Gasesti la tot pasul case sanatoase, gospodarii dichisite. Cea a lui nea Ionel, de exemplu. Cateva bataturi, fiecare cu rostul ei, fiecare conectata, intr-un fel sau altul, la secolul al XXI-lea. Un foisor, pitici electrici, o fantana cu hidrofor. Casa a fost ridicata in urma cu jumatate de veac; acum are podele cu gresie, incalzire centrala, cablu cu televizor in toate camerele. Una dintre mandriile lui nea Ionel este pivnita jucand rol de crama. Butoaie peste butoaie. Riesling, bordeaux si tuica, toate productie proprie, asortate cu borcane de muraturi si dulceturi. Toate din acest an. Un an bun, nu ca 2005. Pentru nea Ionel Dunarea e un vecin inexistent.
LA MACARAUA VECHE
|
De trei zile nu e peste in Dunare. Pe tarm, o mana de pescari deznadajduiti; se incadreaza perfect in decorul portului obosit, plin de noroaie uscate, asteptand vremuri mai bune, cu coridoare europene. Doar capitania face nota discordanta cu schelele ruginite ale garii fluviale: o cladire batrana, cu arcade din lemn peste care au trecut vremuri si doua razboaie mondiale, fara sa lase urme. O ultima amintire de pe vremea comerciantilor greci si genovezi.
Marin intra intr-un fost hambar din incinta portului si isi ia sculele de pescuit din dosul unei usi lacatuite. Suie pe "macaraua veche" langa alti doi pescari care pierd de pomana timpul, in zorii incetosati ai Calafatului. Mai iese din cand in cand, cate un pietrar. Il prind si ii dau drumul. Nici urma de babusca, de platica sau somnic nici nu mai vorbim. "Au scazut apele. Sau e ceva in atmosfera. D-aia nu e peste", explica Marin. "Pescarii nu mai vin la Dunare, se duc la baltile ramase dupa inundatii." Nea Petrica pescuieste de douazeci de ani ca sa aiba ce pune pe masa. N-a prins mai nimic. Tot un pietrar, acolo. Peste vreo jumatate de ceas, sa tot fi fost noua ora, mergeau agale spre casa. E duminica, prima dupa ora de iarna. |