Libero la poarta Dunarii

Mile a lu’ Pana, din Socol, Socolovat pe limba sarbilor - satul vanatorilor de ulii. Pentru cei de-acasa. Pentru ceilalti, Miodrag Belodedici, singurul fotbalist roman cu doua Cupe ale Campionilor Europeni la activ.

"Dunave, Dunave, moje more! / Kraj tebe mi svicu zore" (Dunare, Dunare, marea mea / langa tine imi vin zorile"), recita Belo, cu un suras in coltul gurii, versurile copilariei. Intr-unul dintre cele sapte sate sarbesti de langa Dunare, Miodrag Belodedici a adunat cele mai dragi amintiri. "Despre Dunare, oricand", ne spune facandu-si loc in agenda plina pentru a ne povesti despre locul pe care il iubeste cel mai mult pe lume. De fiecare data cand se intoarce acasa merge pe ocolite 140 de kilometri de la Orsova la Socol, paralel cu apele care se scurg la vale. "Dintre toate locurile prin care am fost, n-am gasit altul mai frumos. Nu s-a schimbat deloc Dunarea, e tot asa, e ca si atunci… parca putin mai murdara. Prin locurile astea, civilizatia a ramas in urma, mai sunt inca locuri virgine, nedescoperite. De asta imi place asa mult."

MILE. Trebuia sa se faca maistru

SOCOL. Pe ulitele ude de chiciura, in satul lui Belo, sarbii ne indruma spre casa mamei. Ne intampina bucuroasa de oaspeti cu prajituri si fotografii din vremea copilariei lui Miodrag. Presarate cu povesti, tot de pe-atunci. Cand Mile, cum ii spune mama, zicea mereu ca simte ca o sa ajunga un mare fotbalist, desi taica-sau voia sa-l faca maistru. Pe-atunci construia plute din fel de fel de lucruri si mergea pe Dunare in sus si-n jos. La scaldat, pe Nera, raul care trece prin sat, nu prea era voie, pentru ca aici era granita cu Iugoslavia: "Erau vreo sase bariere, trebuia sa arati buletinul ca sa treci, dar pe noi localnicii ne cunosteau...", povesteste Belo. A vazut oameni prinsi care voiau sa treaca dincolo, a vazut si oameni impuscati, auzea des focuri de arma. Odata a vazut pe unul tarat de maini, pe altul tarat de picioare. Ii bateau soldatii… Isi aminteste cum popa din Socol a trecut apa cu doua roti de masina si niste scanduri legate de ele. "Din satul meu au fugit asa vreo 2.800 de persoane. Au ramas case goale, parasite... acum sunt in paragina."

NOSTALGIE. Socol inseamna pentru Miodrag Belodedici toate acestea. Si locul nazbatiilor provocate de dragostea lui pentru mingea de fotbal, in numele careia a rupt garduri, a spart geamuri acasa, la scoala, prin vecini... Locul pe langa care trece Dunarea - "o forta, asa cum altii il privesc pe Dumnezeu". A trait langa ea. A vazut-o, a simtit-o si iarna, cand era inghetata, si vara, cand era cald, cand era vant, cand erau valuri, cand era periculoasa, cand era linistita...

PLAVI DUNAV

In satul in care bat doua vanturi, unul sarbesc, Kosava, si unul romanesc, Gorniac, toti au porecle. Unul e al lui Stiuca, unul e al lu’ Porumbelu… Miodrag era al lu’ Pana: "Tata era sofer de autobuz. Asa l-au poreclit. Aveam gospodarie mare, oi, porci, doua vaci, gaini, curci, gaste, familii de albine… Lucram la pamant, vai de capul meu! La sapa, la legat, faceam tuica cu bunicul, scoteam mierea din stupi, ma muscau peste tot... Am avut o copilarie muncita, de dimineaaaata pana seara. Si erau serpi, multi serpi, nu m-a muscat nici unul...". Cele mai dragi amintiri de acasa sunt pentru Belo cele cand tot satul se strangea pe terenul de fotbal si se incingeau meciuri de zile mari. "Tata ar fi vrut sa ma dea sa fac o meserie, dar, cum toata lumea ii spunea ca sunt talentat si trebuie sa merg la fotbal, am ajuns sa joc la Moldova Noua, la «Minerul Moldova»." Aici l-a intalnit pe Olimp Mateescu, primul sau antrenor, omul pe care nu l-a parasit pana la sfarsit. Statea pe atunci la internat, facea naveta 30 de kilometri pana acasa. "La 18 ani am venit la Bucuresti, la Scoala de fotbal «Luceafarul», iar apoi am ajuns la Steaua." Dar nicaieri nu e asa de bine ca langa Plavi Dunav, Dunarea Albastra…