Exercitiu de imaginatie. Cum isi vor aminti de copilaria lor cei care cresc astazi sub aripa lui Batman? Cata nostalgie va mai incapea in amintirile lor? Inspirat de textul aparut in deschiderea acestui serial, unul dintre cititorii Jurnalului National anticipeaza povestile pe care copiii de azi le vor spune in 2026...
Casargoz 2PAC,
cititor al Jurnalului National
Cand ma aplecam pe banca sa scriu, imi impungea capul pieptului. Era un medalion banal, cu grupa sanguina si numarul de mobil al parintilor inserat in relief, argintiu coclit, cu gust metalic si sarat. Nu i se vedea decat snurul metalic subtire, care evada de sub gulerul tricoului cu Manson.
SIMPLU. Medalioanele si mobilele erau ascunse pe sub haine, lipite de piele si de respiratiile noastre nauce. Din cand in cand, sufocati de panica, ne pipaiam sa vedem daca mai sunt acolo. Traiam tot timpul cu spaima ca "am pierdut mobilul". Se intampla... urmau ore intregi de cautat prin fata blocului, nemancati, in asteptarea parintilor, care aveau sa ne pedepseasca pentru efortul de a bloca numarul si de a da explicatii celor de la telefoane.
Mobilele erau cea mai de pret avutie a noastra. (...) Cand ne schimbam pentru ora de sport, mobilele varate sub tricourile Nike, Adidas sau Fubu ne asezau sub acelasi poloboc crestetele chiluge. Pe atunci era normal sa ai la gat "medalia de la casa", asa cum azi e normal sa-ti atarne de grumaz un microsoftbox...
ADUSI DE BARZA. N-am trait mai bine sau mai rau decat copiii de azi. Am trait. (...) Am crescut infasati in ambalaje neecologice de unica folosinta, printre farfuriile de unica folosinta si olitele de plastic de la cresa. Eram frumosi, aveam tricouri aduse din Spania, Italia sau din alte locuri exotice unde erau plecati unchii de la tara, aveam carucioare Chico fabricate in China. Visele noastre, pazite de monitorul calculatorului asezat langa televizor, erau bantuite de miros de portocala si de baloane de oua Kinder. Citeam pe ascuns "SAS" si jucam tot pe ascuns "GTA", iar la vedere "Worms". Noi nu ne trimiteam beacons cu coordonate GPS, ne trimitem SMS-uri. "Vino la X... E cool."
Baietii isi tatuau numele sau sigla gastii de cartier. Se intreceau noaptea prin parcari dosite, iar fiecare masina avea un nume. Cei care faceau "burnout" erau la fel de pretiosi ca si o pereche de pneuri "Momo". Jucam "Drafting" si "Doom", de-a "Counter" si "Dungeon"... Saream la plasa amenajata in parc si bunjii-urile amenajate in circul din Herastrau.
RATIA DE FERICIRE. Singurele locuri unde ne puteam juca cu colectiile saptamanale de robotei de plastic erau parcurile uitate de investitorii strategici. Aveam papusi Winnie The Pooh, Little Meramid si Strumfi de la Mac-ul de langa benzinarie, unde alergam in cerc la toboganul in spirala, departe de parcarea supraaglomerata de langa bloc. Inarmati cu petarde si pocnitori din stocul de la revelion, purtam micile noastre batalii inspirate de Cartoon. Nu aveam Sony Console Generation 5, Realitate Virtuala, si nimeni nu ne organiza timpul liber pe tematici educationale, nu exista pay per view, protectie pentru minori, iar televizoarele nu se stingeau automat dupa doua ore de mers. Aveam celulare personale care nu raportau nimanui automat coordonatele geografice ale locului de joaca. Aveam parinti care nu credeau in calculatoare si in chat. Dar aveam prieteni... Acei prieteni minunati - virtuali uneori - care, atunci cand parintii erau plecati la serviciu, se ocupau de educatia noastra. Verile noastre aveau miros de ulei de la Mac, gust de pui si aroma de vise. Visam, am fi vrut sa alergam bezmetici, ca fluturii pe sticla, printre blocurile cenusii si masinile pe benzina, opriti din alergare de cei 101 dalmatieni care pazeau intrarea in fiecare bloc, alergam nestingheriti de nimeni, fara pasaport biometric si fara viza, in lumi fantastice virtuale si inaccesibile adultilor. Ne balaceam cu picioarele intr-o apa salbatica, de pe ultima palma de nisip a unei foste plaje cenusii, plina de mucuri de tigara asemeni unei scrumiere, visam de pe faleza viselor, printre palmieri fantastici. (...)
DESENE. Noi n-am avut BlueRay player, ne uitam la divx-uri piratate pe monitorul VGA obosit si obositor. Acelasi ecran CRT, unde, in lunile cand politia alerga amaratii in operatiuni antipiraterie, ne jucam demo-uri de prin reviste. (...) Doar cinci minute pe zi, dupa ce se termina Cartoon, citeam cate o carte, colorata (...). Am supravietuit emisiunii "Surprize-Surprize" si ne bucuram de cantecele parintilor nostri: "Pe soseaua Colentina/ Trece menix cu masina...". Aveam cataloage cu surprizele de la croissante: pokemoni, power puff etc.
Ne jucam de-a regii, in RPG-uri demult uitate (un fel de "tinerete fara batranete..."), beam Teddy (un fel de Carrot Life de-acum) si aveam acadele "Chiuppa" (multi E). Ne personalizam telefoanele, ca sa fim in ton cu lumea, si ne umpleam pauzele de scoala cu chips-uri "Chio"... (...).
MAJORATE. Aveam sali de cinema cu sunet dolby, dar faceam rost de divx-uri stereo la pretul unei jumatati de bilet la film... Ascultam muzica la CD-uri si mp3-uri trimise de afara si inregistram melodii straine de la "torrente". Noi, unbelievable, am avut manele, si "parazitii", si bug... Si ne faceam dedicatii muzicale in direct, nu primeam/trimiteam mesaje cu acordul parintilor supervizate de firewallul providerului de internet. Noi aveam bloguri pe net, nu completam formulare pline de declaratii privind varsta si cartea de credit, si scriam in loc de mail-uri lungi, sute de SMS-uri. Scurtele evadari aveau miros de havana din clubul de lux si de Davidoff. Singura casa de moda renumita accesibila era "la chinezi", de unde vedeai piata gri a articolelor de firma aduse fara taxe sau furate direct din fabrica OEM. Noi nu ne-am dat niciodata beep-uri, pentru ca toti stiam ce-i un IP. Aveam la colt de strada i-cafe-ul cu casa de marcat si cu adminul pus la colt cu un soft facut de un geniu neinteles, contorizand putinii bani ai parintilor. Ne faceam majoratele si mixam, adevarati DJ, visand sa ajungem sa avem si noi spectacolul nostru. Eram cool si romglish, niciodata naspa.
RITUAL. Parintii nostri lucrau zi lumina, ne trezeau pentru gradi, iar seara tarziu ne intalneam adusi de bona. Week-end-ul era o sarbatoare sfanta, pentru ca atunci ne vedeam cu totii acasa. N-aveam timp, n-aveam bani si nici o ocupatie. In fiecare dimineata, inainte de a pleca la scoala, inghiteam stoici cerealele integrale poloneze si ne intrebam unde au disparut cutiile frumoase fabricate in Franta.
Ne puneam ghiozdanele in spate, personalizate asemeni cavalerilor Evului Mediu, pachetelul si apoi, ultimul ritual inainte de a iesi pe usa, mobilul agatat de gat. Pentru cateva secunde, telefonul greu ne anchiloza miscarile. Noi n-am trait mai bine sau mai rau. Am trait.
|
DULCE SI AMAR
|
|
"Ciocolata. Jellybom translucid, cu textura si gust de cauciuc. Plastilina, dulce, in cutii de plastic cu lopetica. Pasta de dinti in trei culori. Buchetele de orhidee. Plata intretinerii intr-o zi de iarna. Plecarea parintilor «la lucru» pentru cateva zile sau luni. Criza petroliera. Plecarea celui mai bun prieten in Spania. Plecarea prietenelor noastre la scoala, «afara». Diferenta intre a avea si a nu avea. Intoarcerea in tara dupa o vacanta afara. Asteptarea jucariei/cartii/calculatorului pana cand vom avea... Si Dusmanii nostri ascunsi «intre blocuri»..."
|
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
