Prin căldura memoriei / Omul de zăpadă al Revoluţiei

Decembrie 1989. În faţa Comitetului Central, un soldat pune bulgăre peste bulgăre şi ridică un om de zăpadă pe tancul din care avea voie să iasă, în sfârşit. Îi face omului o mână dintr-o lopăţică de infanterist şi îi acoperă capul moale cu o cască de care un alt soldat nu mai avea nevoie. Imaginea a fost imortalizată de un tată care îşi scosese atunci fiul la plimbare, cu un aparat Zenith M, în care pusese un film foto nem­ţesc, ORWO. Astăzi, fotografia cu patru copii care au în spate un om de zăpadă, înălţat fragil şi pur peste un tanc întunecat, ca­pătă putere de simbol pentru viaţa celui care a fotografiat-o, Răsvan Stănescu, dar şi pentru destinul nostru de după Revo­luţie. Fiul fotografului, care avea atunci şapte ani, priveşte astfel fotografia: "Copiii sunt puşi cu mâna într-un decor cu care nu au nimic de a face, adică moartea care era în spate. Au hainele din epoca aia, fac parte din tapetul ăsta trist, dar sunt cu faţa spre altceva. Mesajul imaginilor este: «trecutul e istorie»."

Decembrie 2008. În faţa Ateneului Ro­mân, se înalţă scena pentru spectacolele de Sărbători. Decembrie 1989. În faţa Co­­mitetului Central, un soldat pune bul­găre peste bulgăre şi ridică un om de ză­padă pe un tanc. Îi face omului o mâ­nă dintr-o lopăţică de infanterist şi îi aco­peră capul moale cu o cască de soldat. Imagi­nea a fost imortalizată de un tată care îşi scosese atunci fiul la plimbare.

Cu un aparat Zenith M, în care pu­sese un film foto nemţesc, ORWO, Răsvan Stănescu i-a pozat pe Alex, fiul său, alături de Matei, Vlad şi Dan. Copiii stau aşezaţi cuminţi pe tanc şi privesc unii spre obiectiv, alţii spre cele peste 20 de tancuri aliniate vizavi, în faţa Muzeului de Artă. Ninge şi fulgii de zăpadă invadează lentila, iar omul de zăpadă se înalţă fragil şi pur peste tancul întunecat. "Am trecut prin nişte zile îngrozitoare atunci, îmi murise o rudă apropiată, şi la cimitir avusesem parte de o surpriză, pentru că eram în zilele Revo­luţiei. Cimitirul Sfânta Vineri era închis din ordinul lui Ceauşescu, probabil voia să îl mute de acolo. Eram patru oameni cu sicriul şi, când am deschis, după multă vreme în care nimeni nu mai făcuse asta, poarta cimitirului, am fost înconjuraţi de gărzile patriotice de la Griviţa Roşie, care cred că erau cam troscăite, ca să îşi învingă frica. Pentru că umbla zvonul că teroriştii ascund arme unde îşi făceau morţii somnul de veci, nu ne-au lăsat să facem înmormântarea până nu s-au uitat în sicriu. Asta cred că a fost duminică, zi în care a fost cea mai mare puşcăreală din Bucureşti. Poza cred că e făcută puţin mai târziu, la câteva zile după Crăciun", spune Răsvan Stănescu, ce avea la acea vreme 42 de ani şi era electronist la Institutul de Tehnică de Calcul (ITC). "Ieşisem la plimbare pe ruinele fostului regim", spune Alex Stănescu, fiul său.

"SĂ INTRU ÎN GUVERN?"
Tatăl însă îşi adusese copilul în Piaţa Pa­latului, chiar la 22 decembrie, când Mircea Diaconu se plimba cu tancul, iar Constantin Dăscălescu, primul-ministru de atunci, îşi dădea demisia de la balcon. "L-am luat pe copil de mână să vadă Revo­luţia, pentru că aşa ceva nu se întâmplă nici la o sută de ani. M-am gândit atunci că am două variante. Să îl duc pe ăsta mic acasă, şi să stau pe-aici prin CC câteva nopţi, ca să particip la schimbare, even­tual să intru şi eu în noul guvern şi să-mi asigur viitorul. Dar nu toţi care au stat în Piaţă au intrat în guvern; pentru asta mai trebuia îndeplinită o condiţie: să fii în grupul celor care făceau jocurile. Cei care s-au agitat în fostul CC şi n-au ajuns la pu­tere, deşi erau cu toţii doritori, au neglijat această a doua condiţie". Până la urmă, domnul Stănescu a optat pentru a doua variantă, una mai înţeleaptă: "Să mă uit de pe margine la spectacolul istoriei, pentru că familia este mai importantă". Îl adu­sese în piaţă pasiunea pentru istorie, hrănită de-a lungul timpului cu articolele din Magazin Istoric, cărţi şi filme despre cel de-al doilea război mondial. "Mă în­tre­bam în acele zile cât va dura ca să rev­e­nim la un trai decent. Oare tot aproximativ 15 ani, cât între 1947 şi 1962? Şi mă gân­deam că nu vom afla prea repede ade­­vărul, lecturile despre al doilea război mon­dial îmi arătau că informaţiile reale nu devin publice mai devreme de 20 de ani de la evenimente." Când "nea Nicu" şi-a luat zborul a avut pentru un moment impulsul să meargă repede acasă (locuia aproape, pe Strada Dionisie Lupu), să-şi ia aparatul de fotografiat. "Imediat însă a venit al doilea gând: să-mi întipăresc în minte imaginile, dar să nu fac poze. Am repetat astfel un gest de la cutremurul din '77, care mă prinsese, împreună cu tatăl meu, în faţa Bisericii Italiene. Am mers atunci acasă şi am făcut trei instantanee cu un Kodak vechi, apoi m-am oprit, spunându-mi că nu trebuie să exploatez mizeria şi dezastrul." Fiul său comentează puţin ironic: "Puteai să faci o grămadă de bani cu pozele alea!". El ne-a trimis prin mail fotografiile făcute de tatăl său în decembrie 1989, la sugestia bunicii sale de 80 de ani, care a citit despre campania noastră. Alex vorbeşte entuziasmat: "Când mă uit la pozele astea, privesc toate persoanele de acolo detaşat, ca pe nişte personaje dintr-un film. Văd copii care stau cu spatele la trecut. Cred că tatăl meu şi unchiul meu, tatăl lui Vlad şi al lui Matei, care era cu noi atunci, au făcut aproape inconştient această scenografie. Copiii aruncă o privire candidă spre un viitor incert. Ei sunt puşi cu mâna într-un decor cu care nu au nimic de-a face, adică moartea care era în spate. Au hainele din epoca aia, fac parte din tapetul ăsta trist, dar sunt cu faţa spre altceva. Mesajul imaginilor este: «trecutul e istorie». Culorile sunt cele ale anilor '80, mai calde, sau poate încălzite acum de amintirea noastră". În poză se mai vede un fotograf care imortaliza momentul, iar Alex nu exclude ca acel cadru să fi devenit deja celebru în Time.



"ACUM PUTEM SPUNE ORICE"
În 1989, Dan avea 9 ani; acum este titrat în Drept şi director de promovare la o multinaţională. Alex împlinise 7 ani; astăzi el este "regizor dornic de afirmare, deşi modest editor de imagine". A făcut două filme documentare de scurt metraj – "Generaţia desenelor animate" şi "Bucureştiul trăieşte!", şi un scurtmetraj de ficţiune: "Vacanţă la ţară". Matei, de 9 ani la Revoluţie, lucrează ca asistent universitar la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Vlad, care în '89 avea 5 ani, este în 2008 student la Stomatologie. "Dacă nu ar fi existat Revoluţia, cred că aş fi avut o viaţă de utecist, apoi de comunist; aş fi fost un om care încearcă să supravieţuiască. Nu m-aş vedea vreun revoluţionar care să se opună regimului. Cred că aş fi reuşit să fac filme, bineînţeles acceptând compromisuri. Mă simt privilegiat că am prins o cumpănă între epoci, între milenii. Acum suntem liberi, putem spune orice, şi asta e cea mai mare realizare", crede Alex. Tatăl său, spre deosebire de mulţi alţii, a continuat să muncească în acelaşi domeniu ca şi înainte de decembrie '89, deşi s-a adaptat vremurilor: "Atunci eram inginer electronist, lucram în laborator, eram adjunctul şefului. După Revoluţie, institutul s-a distrus în câteva luni, iar mapamondul a fost împânzit de oamenii de acolo. Multe firme de IT din ţară au fost fondate de cei de la ITC". Acum pe cartea lui de vizită scrie "director, quality management, member of the board", deasupra numelui unei firme de IT.

În ziua în care am aflat povestea acelei fotografiei ce ar fi putut uşor câştiga un premiu internaţional, Biblioteca Universitară, complet renovată, îşi primea cititorii. Fostul Palat Regal, acum Muzeul de Artă, îşi arată vizitatorilor unele dintre comorile care, în zilele lui decembrie '89, au fost ascunse din calea gloanţelor în subsoluri. La fel de pasionat de fotografie, Răsvan îl fotografiază pe Alex cu un aparat digital minuscul; nu numai aparatul e altul, dar şi unghiul din care tatăl îşi priveşte fiul.