Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pe Calea Victoriei, ca un ghimpe în coasta unui bloc nou, reşedinţa bucureşteană de la numărul 147, tipică pentru sfârşitul secolului XIX, nu şi-a pierdut farmecul de "mic hôtel particulier", deşi are tencuiala umflată şi cojită, iar tabla acoperişului ruginită. În urmă cu câteva luni, această proprietate apărea aici ca fiind de vânzare la secţiunea "terenuri".
Anunţul în limba engleză, retras între timp de pe acest website, specifica "certificatul urban emis are indicii POT max 65%, CUT max 3, înălţimea maximă 16 m (P+4-6 cu retragere)". Se mai indica în mod precis că "există construcţii pe teren, care nu sunt listate ca monument istoric şi pot fi demolate". Povestea sună cunoscut, supărător de familiar, o clădire istorică situată în zona protejată, detaliu minor, întrucât se accentuează că "poate fi demolată". Anunţul de vânzare este valabil, după cum a afirmat o reprezentantă a doamnei Alina Lăzărescu Abboud, proprietara. Aceasta are un interesant proiect Atelierul Einstein, în cadrul căruia, în 2009, organiza "BOOKclub" în această locaţie, denumită "Casa Atelier". Cert este că în prezent acest "mic hôtel particulier" al Bucureştiului de altădată este de vânzare şi poate fi demolat, de altfel din surse diferite am aflat că acest lucru se va întâmpla până la sfârşitul verii, pentru a elibera terenul şi a putea vinde mai uşor.
Pe Calea Victoriei numărul 145, biroul de arhitectură PZP, cu o cifră de afaceri de 1,5 milioane de euro în 2008, unde partener este şi arhitectul Vadim Patriciu, nepotul lui Dinu Patriciu, a construit între 2005-2008 un imobil cu 3 subsoluri, mezanin şi 9 etaje. Cum se încadrează un astfel de bloc în această zonă protejată deja amputată în anii 1980? Simplu, toate imobilele din proximitate au fost puse în inferioritate, situaţie nefavorabilă atât din punct de vedere urbanistic, cât şi imobiliar. Efectul de avalanşă declanşat de acest nou imobil este vizibil deja pentru clădirile din apropiere precum cea din Calea Victoriei numărul 147, cea de la numărul 200, pe locul căreia se doreşte ridicarea unui imobil de birouri, cea de la 212 sau cea din Strada Frumoasă numărul 51 afectată de construirea, la clacan, a blocului de 9 etaje. În parteneriat cu Aukett, PZP a proiectat această "clădire de birouri într-o zonă cu case mari, monumentale, cu curţi şi porţi din fier forjat. În decembrie 2005, avizul Comisiei monumentelor este decisiv.
Este aleasă imaginea clădirii pixelată - panouri de sticlă şi piatră. Din păcate, este necesară spargerea radierului existent (planşeul de beton care serveşte ca fundaţie pentru o construcţie). În februarie 2006, deşi suntem nevoiţi să păstrăm aliniamentul străzii, reuşim să obţinem o retragere pe care ne-o dorim asemănătoare curţilor caselor învecinate. În noiembrie 2006, colaborăm cu cei mai prestigioşi ingineri din Bucureşti. Din păcate, asta nu ne-a salvat de la probleme, care pe moment păreau insurmontabile. S-au înaintat patru variante de spargere a radierului. Tehnologia era prea scumpă sau clădirile învecinate nu ar fi rezistat şocurilor mecanice", scrie pe www.pzp.ro. În aceste condiţii, structura caselor, de peste 100 de ani, din imediata apropiere, atât din Calea Victoriei 147, cât şi din Strada Frumoasă 51 au suferit grave deteriorări. Eleganta reşedinţă din Calea Victoriei numărul 147 nu a fost consolidată în urma cutremurelor, iar astăzi această investiţie nu ar fi deloc de neglijat, soluţia aleasă: demolarea.
O vorbă care circulă printre arhitecţi spune "nu dărâmi Parthenonul doar pentru că e şubred!". Cine şi-ar permite să demoleze o astfel de reşedinţă în orice altă ţară? Cine ar permite demolarea unei astfel de clădiri altundeva? Anxietatea imobiliară a prezentului a devenit insuportabilă. Dreptul de proprietate asupra unei clădiri istorice în centrul Bucureştiului trebuie să înceteze să mai fie o invitaţie pentru demolare.
Povestea casei nu este cunoscută, între 1890-1911 apare ca fiind proprietatea unui domn Nicu Zădăriceanu, apoi în 1918 a doamnei Eliza Nicolits. În cartea "Podul Mogoşoaiei", Gheorghe Crutzescu amintea că aici "a locuit mulţi ani iubita unui fost preşedinte de Consiliu". Până în 2006-2007, când a fost retrocedată, în clădire îşi aveau sediul farmacia Basalm, la parter, iar la etaj Federa-ţia Sindicală Sanitas, aparţinând atunci Primăriei. Proprietatea de la numărul 147 este alcătuită din două construcţii: corp A, principal, spre Calea Victoriei, şi corp B, în spatele curţii. Trebuie menţionat că această parcelă comunică cu cea din Strada Frumoasă numărul 49, care este de mult teren viran.
Clădirea principală are demisol, parter înalt, etaj şi mansardă. Are bolţi de cărămidă peste subsol, planşee şi grinzi de lemn la etaj prinse în şipci şi trestie tencuite. Reşedinţa, construită în jurul anului 1890, urmează liniile neoclasicului. La nivel volumetric şi stilistic, clădirea este caracteristică epocii, integrându-se perfect în zonă. Atât faţada dinspre Calea Victoriei, cât şi cea dinspre curte au o siluetă zveltă şi bine proporţionată, bosajele registrului inferior conferă unitate, în timp ce la etaj pilaştrii adosaţi cu capiteluri le ritmează. Ferestrele de la parter au deasupra, ca şi chei de boltă, elemente decorative vegetale, în timp ce la etaj ferestrele tip "porte-fenętre" au elegante ancadramente în stil neoclasic. Cornişa este executată simplu, iar acoperişul înalt nu mai păstrează lucarnele originale.
Un compromis pe care l-a făcut arhitectul pentru a câştiga suprafaţă construibilă este accesul printr-un pasaj boltit în curtea interioară, către garaj şi anexe, care există şi astăzi în forma lor iniţială. Terasa dinspre curte a casei este impresionantă. În gang, decoraţiile sunt opulente spre deosebire de faţade, ancadramentele ferestrelor şi elementele originale de feronerie ale uşii principale sunt bogat ornamentate cu detalii vegetale. În interior, deşi deteriorate, s-au păstrat multe elemente tipice perioadei, caracteristice reşedinţelor bucureştene: luminatoare duble din fier peste casa scării şi pod, scară din lemn de stejar, parţial parchetele, sobele sau decoraţiile din stucco-marmură, ancadramentele şi tâmplăria originală ale uşilor, în special cea de la intrare, toate originale.
Se poate observa o interesantă desfăşurare a scării de acces din vestibul în holul amplu pe două niveluri, apoi una şi mai elegantă a scării de acces la etaj. În hol, alături de profile şi stucaturi, pereţii sunt ritmaţi de coloane adosate din stucco-marmură în acelaşi ton cu treptele din marmură ale scării, iar în fiecare încăpere plafoanele au diferite dichisuri din stucco.
Starea actuală a clădirii se datorează regimului de proprietate şi a lipsei lucrărilor de întreţinere curentă. La nivelul stabilităţii construcţiei la o primă vedere nu sunt vizibile crăpături şi fisuri majore în zidărie sau bolţi. Faţadele prezintă modificări cromatice, eflorescenţe saline, dislocări datorate vegetaţiei, pete de rugină şi tencuiala umflată. Spolierea a început deja cu porţile gangului, iar în interior în salonul mare a dispărut oglinda, iar şemineul a fost parţial distrus. În încăperea de luat masa se mai păstrează parţial lambriurile de lemn, câteva piese de mobilier încastrat şi "parquetul american de stejar şi brad qualitatea I original". Din această încăpere cu decoraţii rafinate se iese direct pe terasa dinspre curte. La etaj, sunt trei sau patru încăperi spaţioase şi înalte, dintre care una are o sobă elegantă.
Prezenţa anunţului şi a distrugerilor, lipsa tencuielii, a unor porţiuni de zid, spo-lierea de elementele decorative şi a tot ceea ce însemna metal din interiorul acestei reşedinţe fără să fi obţinut autorizaţie pentru lucrări reprezintă unul dintre argumentele pentru necesitatea clasării ca monument. Trebuie menţionat că în acest caz nu este încă clar dacă a fost emis un aviz de demolare, dar este evident că aceasta este dorinţa proprietarei.
Citește pe Antena3.ro
