Orasul care arde

Timp de 200 de ani, huila a fost painea aninenilor localnici si venetici. La inmormantarea victimelor celei mai mari catastrofe miniere din Romania, din 1920, le-a fost coliva. Astazi, carbunele este blestemul Aninei.

O mana de austrieci, de meserie taietori de lemne, sunt cei care incep sa scrie prima fila a istoriei orasului Anina, datata 24 iunie 1773. Micuta colonie, stabilita in zona in care se afla azi Steierdorf - partea veche a orasului, s-a ocupat doar cu defrisatul padurilor si producerea de mangal pana in 1790, atunci cand in zona au fost descoperite importante resurse de huila. Inevitabil, asezarea a crescut, prin aparitia "particularilor" care au concesionat loturile bogate in carbune. "Initial, austriecii nu au fost interesati de huila. Apoi, o data cu aparitia si folosirea pe scara tot mai larga a motoarelor cu abur, stapanii si-au dat seama ce comoara au in Muntii Aninei", povesteste despre inceputurile mineritului in zona Cristian Mosoroceanu, autor al monografiei localitatii.

ACARUL PAUN. Bazele adevaratei exploatari sunt puse abia dupa 1820, cand sunt sapate mai multe puturi si este creata infrastructura necesara, care culmineaza cu construirea caii ferate care leaga Anina de Oravita. In cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea carbunele era exploatat in ritm alert. Aparitia Uzinei de Fier de la Resita face din fosta asezare a taietorilor de lemne un oras monoindustrial, a carui paine se numeste huila. 1920 ramane in amintirea aninenilor un an negru, al celui mai mare accident inregistrat in istoria mineritului romanesc.
Explozia partiala a unui depozit de dinamita improvizat intr-o galerie face sa moara pe loc 182 de mineri, numarul de victime identificate ulterior ridicandu-se la 215. "Noroc ca dinamita, de productie sovietica, era de foarte proasta calitate. Din cele doua tone de explozibil, au sarit in aer doar cateva zeci de kilograme. Seful Capitanatului Minier Oravita, Geza Nyro, a fost invinuit pentru aceasta catastrofa. Omul a facut un atac de cord si a murit in sala de judecata si, in final, tot el a fost cel gasit vinovat", ne-a spus Mosoroceanu.

FOC MOCNIT. Orasul arde si in strafundurile sale, si la suprafata, in jar greu de mistuit. In galeriile de sub cartierul Breuner, acolo unde s-a deschis una dintre primele mine din zona, nu s-a stins inca, de mai bine de 100 de ani, de cand arde inabusit. "Prin ’90, strazile, trotuarele, blocurile din centrul nou al orasului au inceput sa se lase. Pe vremea lui Ceausescu se ridicase o centrala termica de cartier chiar pe o haldina de steril, inca destul de bogat in carbune. Acesta a luat foc si a ars mocnit aproape 15 ani. Nu putea fi stins, toata lumea astepta sa se termine de la sine. De o vreme nu mai iese fum", povesteste fostul miner Mosoroceanu, actualmente administratorul Centrului de Copii cu Dizabilitati din localitate.

Anina de astazi poarta pecetea marilor exploatari de huila, odata pretuite, acum inchise. Reducerea masiva a locurilor de munca a atras dupa sine reducerea numarului de locuitori cu mai bine de o treime, ramanand fideli orasului doar vreo 10.000 de locuitori. Nu a disparut de tot nici Aurora Banatului - Sommerfrische, cum ii spuneau austriecii - pe unde au trecut candva Caruso si Josephine Baker. Era un fel de sat de vacanta, amenajat pe un deal de la marginea orasului, pentru angajatii minelor. Din cochetele casute si cabane de recreere au ramas doar ruine, la care se poate ajunge pe un drum care nu a mai fost ingrijit de zeci de ani.
Tiganii fura ce-a mai ramas dupa inchiderea minelor. De la termocentrala Crivina a disparut tot ce putea fi vandut ca fier vechi. "Chiar si masinile de exploatare miniera, care ar fi trebuit sa se gaseasca acum intr-un muzeu, au ajuns la fier vechi", constata Mosoroceanu. In situatia impusa de noile conditii economice, Anina este condamnata la moarte. Daca ar exista si investitori, ultima sansa ar fi turismul, crede interlocutorul nostru. "Mineritul... ce an suntem? 2005? Daca mai prinde 2007, m-as mira! Mai este carbune in Muntii Aninei, dar nu exista si interesul sa fie exploatat!"

Localizare Oravita Orasul Oravita se afla la sase kilometri nord de paralela 45, pe drumul national 57, la raspantia soselelor ce leaga Timisoara de Moldova Noua si, respectiv, de Anina, Bozovici si Herculane, in imediata apropiere a unor zone turistice unice in tara - Cheile Nerei si Cheile Carasului. Intre Oravita si Timisoara, via Moravita, sunt 108 kilometri, distanta ce desparte, prin Valea si Cheile Minisului, si Baile Herculane de Oravita.

Cel mai vechi teatru

PUBLIC. Cele 200 de locuri din sala si de la balcoane au ramas rareori neocupate atunci cand profesionisti din Romania si din strainatate au avut reprezentatii aici

Primul templu romanesc inchinat Thaliei a fost ridicat, deloc intamplator, la Oravita. In micul oras banatean activa, inca de la inceputul secolului al XIX-lea, Clubul Diletantilor, o trupa de actori neprofesionisti, dar mari iubitori de cultura. "Banii incasati la spectacolele lor au fost stransi intr-un fond financiar, caruia i s-au adaugat donatii si colecte pentru ridicarea unui edificiu teatral. Asa a putut fi construit si apoi inaugurat, in octombrie 1817, in prezenta familiei imperiale austriece, Francisc I si Carolina Augusta, Teatrul Vechi din Oravita", ne-a povestit Ionel Bota, actualul director al institutiei.
Arhitectul Ion Niuni alege ca model pentru edificiul cultural oravitean o cladire celebra, bijuterie a barocului tarziu, Burgtheater-ul din Viena imperiala. Desi e copia sa la o scara mult mai mica, teatrul din Oravita pastreaza toate elementele arhitectonice si decorative ale originalului austriac, fiind cu atat mai pretios cu cat Burgtheater a fost dezafectat intre timp. Atat pentru vechimea sa, cat si pentru frumusetea constructiei, edificiul cultural banatean a fost declarat "monument de arta si arhitectura de grad 0".
Ghidul nostru prin culisele teatrului, istoricul Ionel Bota, este un fin cunoscator al tuturor celor intamplate pe scena oraviteana de-a lungul timpului. De altfel, Bota are bucuria de a-si fi vazut tiparit deja primul volum din Istoria Teatrului Vechi din Oravita, 1817-1940.
O perioada plina de evenimente importante, printre care si sosirea lui Mihai Eminescu in oras, nu in calitate de poet: "La 30 august 1868, actorii Societatii Dramatice din Bucuresti, conduse de Mihail Pascaly, au venit si la Oravita, localitate inclusa in turneul pe care il efectuau in Ardeal si Banat. Poetul Mihai Eminescu, membru al trupei, era prezent in dubla calitate, de sufleur si de secretar II al directorului Pascaly, dar sigur este ca, adesea, urca pe scena si in calitate de actor", povesteste directorul.
Un alt moment de referinta in istoria scenei oravitene este marcat de un "Concert extraordinar de vioara", sustinut de George Enescu si virtuozul N. Caravia, la 5 noiembrie 1931. "Dupa concert, elita orasului a oferit un banchet festiv in onoarea maestrului, in sala «Coroanei»", nota Sim.Sam. Moldovan, un cronicar al vremii. Multe alte stele ale teatrului si muzicii s-au perindat, de-a lungul vremii, pe scena Teatrului Vechi "Mihai Eminescu" din Oravita. Batrana scena nu a avut insa niciodata propria trupa de actori profesionisti.
In ultima vreme, insa, trupele din tara nu mai risca sa vina cu spectacolele lor, de teama ca nu-si vor recupera banii din vanzarea biletelor. Asa ca singura varianta pentru spectatorii oraviteni este sa aprecieze actele de cultura ale "diletantilor" moderni, concetatenii lor. (Dana Ciobanu)