Fotbal şi manele: Fiţe şi "ba pe-a mă-tii" în lumea crampoanelor

"Ia mai toarnă un păhărel!" Nu s-a lăsat frumosul Mutu prea mult îndemnat de drăgă­la­şul şlagăr şi a răsturnat voiniceşte un pahar cu votcă pe gâtlej. După care a poruncit gagicii aşezate în restaurant alături de el: "Cântă o manea, cântă ceva!". Fotbalul românesc din clipa de faţă şi-a făcut rost de o verişoară de care nu se desparte, "maneaua".

Cântecul cu versuri şchioape şi lălăială im­provizată şi-a extins mrejele şi a cotropit mai mult decât urechile fotbalului ro­mâ­nesc. S-a culcuşit şi în mintea fotbaliştilor şi oa­me­nilor de fotbal. Manelizarea fotbalului s-a lă­bărţat spre o brambureală şi un prost-gust în toa­te direcţiile. Manelele au făcut o ciulama în capul fotbaliştilor, iar brambureala maneli­zată a lovit atât de zdravăn, încât câţiva fotbalişti de la Dinamo cu vinul în nas au cântat manele care glorifică Steaua. Pulhac, Goian (versiunea din Ştefan cel Mare), Izvoranu, chiar şi gazda Tor­je au cântat năprasnic "Steaua, Steaua una este Steaua...". Au cântat dinamoviştii cu atâta spor despre duşmanii lor din Ghencea de li se trans­formaseră plămânii în boxe de discotecă nebună.


FAULT LA COANA CHIRIŢA
Ţopârlănia asta simbolizată de manele a bram­burit complet gândurile fotbaliştilor, şi aşa mereu în suferinţă de limpezime. Maneaua a devenit ruda atât de îndrăgită de lumea fot­ba­lului, încât şi şeful de club Borcea îşi concre­tizează entuziasmele tremurându-şi buricul atunci când urlă manelele. Iată un alt atac la fundaţia sportului venit din vraiştea care s-a înstăpânit în rândul oamenilor de fotbal. Sta­rea de manele este mai mult decât un cântec şchiop şi chior.

Maneaua a devenit cauză de stupiditate ge­neralizată. Dacă e să ajungem la esenţă, fotbalul este un spectacol. Meciurile sunt nişte re­prezentaţii care să aducă destindere pentru miile şi zecile de mii de spectatori. Ei bine, harababura adusă de spiritul ţopârlănesc simbolizat de manea a dărâmat toc­mai menirea fotbalului. Nu ştiu cum au reuşit performanţa patronii de cluburi, şe­fii de federaţii, galeriile ca să anuleze spectacolul pe care îl  reprezenta meciul de fot­bal. S-au înjurat, s-au scui­pat, s-au bălăcărit, au aruncat cu flăcări unii în alţii până când s-a in­ter­zis ca pu­blicului să asiste la re­prezentaţia fotbal.

Casele de bilete au lacătul pe ghişeu, în tribune nu se mai află spectatori şi fotbalul se joacă precum la mă­năs­tire. E ca şi când o tru­pă de artişti excelenţi nu mai oferă piese unor săli pline, ci aceşti actori joacă într-un depo­zit gol, unde lâncezesc decoruri. Nu se mai aud încurajări, nu se mai aud imnuri, nu se mai aud scandări, nu se mai aud fluierături, fiindcă  în tribune se plimbă doar frunzele răscolite de vânt.

Huiduielile au rămas la porţile stadioanelor. Ba, ceva se aude la televizor, cum se răstesc jucătorii unii la alţii, cum sunt bruftuiţi de antrenori şi cum se vaită jucătorii cotonogiţi de fundaşii violenţi. Pentru a asigura totuşi fondul muzical în pus­tie­tatea cea fără de spectatori, Borcea "îm­pă­ratul" auto­în­scăunat la Dinamo a pus la cale o orc­hestră în rândul acţionarilor, el bu­buind în tobă în "ture" cu Turcu, care mai bu­şea şi el în tobă şi asta fiindcă nu i se găsise un contrabas. Comi­că­rie de duzină de atâtea ma­nele, spectacolele de fotbal au ajuns în regis­trul caraghioasei Coa­na Chiriţa.

Şi fiindcă tot am zis că rostul esenţial al fotbalului e să aducă bucurie prin spectacol, absurdul s-a în­ră­dă­cinat atât de te­mei­nic, încât actorii se urăsc cu spectatorii şi invers. Peluzele îi urăsc pe patronii cluburilor, le doresc plecarea, le doresc îmbolnăvirea, le doresc puşcăria şi alte chestii de "bine". Patronii de cluburi nu ştiu cum să reteze picioarele spectatorilor. Nu mai sunt primiţi în stadion mii de oameni care se adună în faţa porţilor închise şi înjură spornic. Becali-Nea Gigi s-a luat la întrecere cu ura tribunelor pe care a pro­vocat-o prin exageratul discurs, că el e mân­tuitorul Stelei, că banii lui reprezintă puterea to­tală şi că n-are nevoie de suporteri. O ridicolă competiţie "ba pe a mă-tii" s-a instalat pe stadioane. În lumea fotbalului, de la peluze la diriguitorii fotbalului, de la jucători la arbitrii se fredonează şlagărul "muie".
VALI VIJELIE CĂNTĂ LA UE
Şi maneau asta aducătoare de ţopie tinde să depăşească graniţele fotbalului autohton fiind­că peluzele din Ghencea ameninţă că se vor răz­boii cu patronul Gigi Becali şi la Parlamentul de la Bruxelles. Să te ţii ma­ha­lagism în fotbalul ro­mâ­nesc când se vor revărsa în ograda Parlamentului UE, unde se va discuta cu temei despre darea afară a lui Bergodi, despre Bănel Nicoliţă şi centrările lui şi despre ungerea cu gel a părului columbianului Dayro Moreno. I se pro­pune astfel lui Baroso să cânte din repertoriul lui Adrian Copilul Minune şi Adi de la Vâlcea. Culmea ar fi ca la Bruxelles imnul Parlamentului European să fie cântat de Vali Vijelie. Că vorba aceea, între UE şi muie e distanţă doar de două litere.

Epidemia asta a ma­nelelor de toate felurile i-a făcut pe fot­ba­lişti să aibă mai multe religii strâmbe, să se închine la paralele multe, să se închine la caroseriile şi cilindreea maşinilor de lux, să se închine la blugii scumpi fiindcă au rupturi pe craci, să se închine la ţâţele agabaritice ale gagicilor care semnează condica prin cluburi. Gagici care visează doar să ajungă sub plapuma unui fotbalist şi să-i macine banii. Amarnic de sărace sunt gagicile de fotbalişti în zestrea de cuvinte, în limbajul lor împărăţeşte mai ales "ok". De altfel, una dintre fufele care au petrecut cu Mutu până la cântatul cocoşilor a rostit o frază plină de "înţelepciune": "Mutu e un băiat ok!".


MANEAUA, VERIŞOARA FOTBALULUI
Şi fiindcă revenim la figura anemică făcută de Mutu pe teren în batjocorirea Naţionalei de la Belgrad, nu putem să nu ne aducem iar aminte că blegeala în faţa porţii adverse n-a fost şi în cârciumă, unde Adi cel frumos a fost harnic cu paharele şi cu invitaţiile la manele. Într-o vreme, Mutu spunea că citeşte Eminescu şi Dostoievski. Ei bine, votca şi manelele vin din alte depozite decât din casa lui Eminescu şi din casa lui Dostoievski. Cred că era de elementar bun-simţ ca Mutu să facă următorul raţio­na­ment. De luni şi luni n-am mai jucat pentru Naţionala României. S-a oftat după Mutu ca du­pă aducătorul de minuni. Era cu Serbia un meci care să panseze întristarea românilor că nu vom fi la Campionatul Mondial. Păi, Mutule, trebuia să te concentrezi şi să te gândeşti nu­mai cum să joci bine şi să îţi reconstruieşti po­zi­ţia de lider în Naţionala României. Însă ai ui­tat că statuia de fotbalist se ridică udând-o cu su­doa­re şi nu cu votcă, temeinicind această statuie cu somn liniştit şi nu în scandal de  manele.

Nu mai avem figuri puternice cu sclipiri su­per­be de valoare ca atunci când Naţionala îi adu­cea pe teren pe Hagi, pe Gică Popescu, pe Dan Petrescu, pe Dorinel Munteanu. Îmi spu­nea Gică Popescu că nu există bucurie mai ma­re pentru un fotbalist decât să vină la Naţiona­la ţării lui. Că acolo miza nu sunt banii, nu sunt contractele cu cluburile, ci miza este gloria ta şi a ţării tale. Rostea Gică Popescu: "Eu când au­zeam imnul simţeam că se zburleşte carnea pe mine". Au ştiut băieţii aceştia minunaţi să adu­că gânduri serioase şi performanţe în vestiarul Naţionalei. Nu existau derapaje, nu existau voci manelizate între tricolori pentru că Hagi, Gică Popescu, Dan Petrescu erau uniţi în prietenie, în simţire pentru Naţionala noastră şi în autoritate faţă de ceilalţi.

Povestea Gică Po­pes­cu cum trebuie să stârnească respectul un lider al echipei. "Eu par un dur, dar sunt un om flexibil, care şi glumesc, însă când e vorba de ceva serios, apoi serios să fie. Eram la Ga­la­ta­saray şi ne iubeau tare turcii şi pe Hagi şi pe mine. Într-un cantonament la Galatasaray ne uitam la un meci de Champions League la televizor. Pe scaune stăteau greii, Hagi, Hakan Sukur, Bulent, eu. Pe covor, la picioarele noastre urmăreau meciul aşezaţi tinereşte mânjii echi­pei, în frunte cu Emre, marea speranţă a fotbalului turcesc. Când a intervenit pauza la me­ciul de Champions League, Emre a vrut să schim­be programul pe unul cu muzică, eu i-am spus să lase pe canalul cu fotbal fiindcă în pauză se vor da reluările de faze. Puştiul nă­bă­dă­ios şi alintat Emre a trântit telecomanda şi a înjurat în general, nu pe unul dintre noi. M-am ridicat brusc, am luat telecomanda şi am rea­dus televizorul pe canalul cu fotbal. De atunci, timp de patru ani, la Galatasaray telecomanda a stat doar la mine."