Comuna cu oraşul în curte

În loc de sapă, sacoşa de la supermarketurile din Bucureşti

În jurul marilor oraşe, satele s-au le­pă­dat de haina tradiţională şi au îm­bră­cat-o pe cea de domn. Sătenii din co­muna Ciorogârla şi-au vândut pă­mânturile şi au renunţat la animale şi la plantat zarzavaturi. Au înălţat, în lo­cul grădinilor, case uriaşe cu piscină şi saună. În timpul acesta, orăşenii stabiliţi în comună nu ştiu ce să cultive mai degrabă. Îşi pun solarii, fac cursuri de agricultură, dornici să scape de produsele din import cu care "ne-am intoxicat atâţia ani" şi să mă­nânce din cele cultivate în propria curte.

Pe barul din living, plin cu băuturi scumpe, tanti Maria a aşezat cele patru telecomenzi, una lângă alta, ca nu cumva să le încurce şi să nu le mai ştie rostul. Una e pentru plasma uria­şă ce străluceşte pe perete, alta pentru dvd, iar celelalte două pentru a aprinde spoturile şi candelabrele din tavan. Maria Toncu are 59 de ani.

S-a născut în comuna Ciorogârla, ju­deţul Ilfov. 38 de ani a făcut naveta în Bucureşti, la fabrica de confecţii Apaca. Nici prin gând nu i-a trecut să se mute la oraş, deşi oferte a găsit cu duiumul. "Să stai pe iarba înrourată dimineaţa, să ieşi la soare, în curte, nimic nu se compară cu lucrurile astea", spune femeia care tocmai se pre­gătea să iasă la plivit ceapa din gră­dină. Atâta i-a mai rămas. Un petic de pământ în spatele casei mari, cu două niveluri, cu scară interioară, două băi, două bucătării şi o groază de camere dotate cu termopan şi cana­pele din piele neagră. Dacă în trecut avea porci, vaci şi atâtea zarzavaturi că, pentru a nu se irosi, mergea cu ele în Bucureşti, la piaţa din Ve­te-rani, acum abia dacă mai pune câteva roşii şi ardei pentru a avea cu ce face mâncare. "Duc lipsa păsărilor, a porcilor. De vacă nu mai zic. Pe toată strada mea, dacă mai sunt trei vaci, iar acum câţiva ani, nu era gospodărie în care să nu găseşti măcar o văcuţă. Dar ce să te faci cu copiii ăştia, că nu mă înţeleg cu ei. Au făcut casa asta mare, au dărâmat-o pe cealaltă, deşi nu era veche şi nu mă mai lasă să fac nimic. Noră-mea lucrează la un su­permarket şi aduce de acolo de toate. Zice că nu se mai merită să cultivăm noi. Îngrăşămintele şi mâna de lucru sunt foarte scumpe. I-a adus pomelo fiică-sii, nici nu ştiam ce e mingea aia mare", se amuză femeia. De doi ani, de când i-a murit bărbatul, nu mai creşte nici o pasăre şi nici un animal. Nici cu cele trei pogoane pe care le are în câmp nu şi-a mai bătut capul. "Pentru ce să le muncim? Dacă nu plouă, nu se face nimic. Statul nu ne sprijină în nici un fel. Şi, dacă nu mai am animale, ce să fac cu grâul, cu porumbul? În alţi ani, când aveam animale pe bătătură, aduceam re­-mo­rci cu cereale. Acum, m-am lăsat pă­gubaşă", povesteşte tanti Maria. Timpul şi-l ocupă cu singura nepoată pe care o are. Face temele cu ea, o duce în parc, la intrarea în Bucureşti, în car­tierul Militari. Iar la vară vrea să  meargă cu ea, la oraş, la cursurile de înot. Tanti Maria însă nu se plânge. In­vestiţia în solarul pe care îl avea acum doi ani nu şi-a mai scos-o niciodată, iar acum îi mulţumeşte lui Dumnezeu "că se descurcă copiii. Că iarna asta ne-au costat numai gazele nouă mili­oane de lei pe lună. Că toată casa a tre­buit încălzită", contabilizează fe­meia cheltuielile şi îmi întinde un măr mare, verde, "de străinătate", bu­curoasă de vizită, căci, spune cu mâhnire în glas: "Cireşul şi mărul din faţă au fost tăiaţi de băiat, că  a venit casa nouă peste ei. Acum, avem doar o grădiniţă de flori şi atât. Fructe cum­părăm de la magazin".

În curtea Dumitrei Nenciu, casa ve­che este asuprită de cea nouă. O casă mare, cu balcon şi cu două etaje. Femeia şi-a scos o masă pe cimentul din curte, şi-a pus două ligheane şi a început să spele. Are maşină de spă­lat, cuptor cu microunde, aragaz cu aprindere automată. Pe ea însă nu o mai încântă beculeţele care se aprind, doar la o atingere, de la ma­şi­năriile pe care le tot aduc copiii săi. "Pentru câteva trenţe, cât am io, ce să mai pun maşina de spălat? Le frec cu mâinile, aşa cum am fost învăţată. Copiii ăştia şi-au făcut cum au vrut ei. Pe mine nu m-au luat în seamă", spune femeia necăjită. De vreo trei ani nu mai are parte de nici un ou proaspăt, nici de lapte muls cu mâna ei sau de făină măcinată din grâul cultivat la câmp. Pe toate le cumpără de la magazinele din Bucureşti. Pă­mântul din câmp este lăsat pârloagă, costă prea mult muncile. O parte l-a şi vândut orăşenilor, care au împânzit comuna, în timp ce iarba din curte este acoperită cu ciment, "că au zis copiii că se mătură mai uşor".

În comuna Ciorogârla sunt 5.500 de locuitori. Case bătrâneşti nu prea mai zăreşti pe străzile asfaltate. Peste tot, umbreluţe cu scaune din ratan scoase la soare, maşini străine dintre cele mai scumpe, garduri semeţe, masive, ornamentate cu fier forjat. O maşină cu lemne se plimbă dintr-o parte în alta a comunei. Nici un muşteriu dornic să le cumpere marfa. "Nu era vară în care să nu ne umplem magazia cu lemne. Ăsta era primul lucru de care se ocupa bărbatul meu. Acum, dacă avem calorifere în toată casa, pentru ce să mai cumpărăm?", ne întâmpină Maria Dumitru în poarta ce se deschide automat, la o singură apăsare de buton. Băiatul, inginer cu imaginaţie, şi-a adus piatra de la munte şi brazi cu camionul şi şi-a construit o mândreţe de casă, cu geamuri de sus până jos, cu marmură, cu saună şi piscină. Peste tot în curte sunt alei şi gazon, frigiderul este dotat cu dispozitiv exterior pentru apă, în fiecare încăpere tronează câte o plasmă uriaşă şi câte un şemineu. "În camera mea i-am zis că nu accept să mi se pună calorifer. Eu am vrut să ră­mână soba mea. Dacă rămânem fără gaze, ce facem, murim cu toţii de frig?", povesteşte nea Gheorghe şi pă­şeşte pe un preş pus peste co­voarele persane, "ca să le protejăm un pic". E singura cameră în care mai gă­seşti carpeta cumpărată în tinereţe şi televizorul vechi, dar care l-a slujit cu credinţă ani de zile. Doar scau­nul din piele mare, de director, adus de fiul său, i-a făcut cu ochiul. Nu-i seară în care să se uite la televizor şi să nu-şi odihnească mădularele în el. După o viaţă petrecută printre zarzavaturi, bărbatul nu a vrut să-i dea mână liberă băiatului şi să radă de pe faţa pământului agoniseala lui de o viaţă. Aşa se face că a reuşit să păs­treze viţa-de-vie, răsadurile de roşii şi ardei. Doar câţiva pomi fructiferi au rămas, că restul au fost scoşi pentru a fi înlocuiţi cu nectarini. Recunoaşte că nu ar mai putea trebălui atât, dacă fiul său nu i-ar fi cumpărat o maşinuţă mică, uşoară, cu care să sape pă­mân­tul şi să-l mărunţească. Pompa performantă de irigat îl scuteşte de orice efort, iar camerele video, amplasate din loc în loc, îl fac să se simtă în sigu­ranţă. Mai creşte un singur porc şi câteva găini, "pentru ouă, să le dau la nepoţi. Carne de găină din curte nu vor să mănânce, că cică e tare, aţoasă. Cumpără în neştire pulpe şi pui din comerţ. Punem în cămară gogoşari, facem vin şi cam atât. În rest, totul este de cumpărat", ne spune tanti Ma­ria şi ne arată platanul pe care fiul său l-a luat din Italia şi l-a plantat în faţa casei.

În spatele vilei împodobite cu ghivece de flori, doamna Elly se pre­gă­teşte să intre în solar. De mai bine de 10 ani, de când a renunţat la oraş, şi-a umplut gospodăria cu prepeliţe, curcani, găini, iar în grădină a plantat căpşuni, broccoli, conopidă, ceapă, usturoi, roşii, ardei, zmeură, mure, aluni şi nuci. Şi-a făcut sistem de udat cu picătura, iar îngrăşământul pentru plante este doar gunoiul de la prepeliţe. La tinereţe a defilat pe podiumul de prezentare alături de Zina Dumitrescu, a făcut canotaj de performanţă, iar meseria de bază a fost pediatria. "Munca cu pământul te umple de energie", spune femeia de 60 de ani şi ne arată mâinile muncite, pline de bătături. A învăţat să sape şi să pună răsaduri, ba mai mult, s-a înscris de curând şi la un curs de agricultură ecologică. La început s-a gândit să cumpere struţi, dar întreg procesul de achiziţionare şi de creş­tere era prea costisitor. Aşa că de bază sunt acum cele peste 100 de prepeliţe. Se trezeşte în fiecare dimineaţă pe la 7:00 jumătate şi se retrage în casă abia seara târziu, după ce, mai mult împinsă de la spate de soţul ei, face o baie în piscina din curte. Nu s-ar mai întoarce la traiul de la oraş nici în ruptul capului. Deşi, după cum ne spune, "comuna asta aduce mai mult a oraş. Nici o vacă nu mai trece pe stradă, ci numai maşini străine, oamenii nu mai sunt cu sapa în mână, ci cu punga de cumpărături de la Carrefour, copiii nu mai sunt desculţi, ci cu role şi biciclete fosforescente. Oa­menii nu mai sunt ţărani ade­vă­raţi, ci ţărani care trăiesc ca orăşenii".


"NU MAI GĂSIŢI UN WC ÎN CURTE"
Victor Niculae, primarul comunei Ciorogârla, avea şi el trei vaci. A renunţat la două. Nu se mai poartă. Şi nici oameni, zice el, nu se mai găsesc să rânească la ele. Chiar şi căminul cultural s-a transformat în club, echipa de fotbal care să reprezinte comunitatea este în formare, iar elevii de la oraş au venit la liceul din comună. "Avem magazine, restaurante, tot ce îţi trebuie. Pe fiecare an vin aproape 100 de cereri pentru autorizaţii de construcţii. Jumătate din cei care solicită acest lucru sunt din alte părţi. Majoritatea s-au modernizat. Nu mai găseşti un WC în curte", spune edilul comunei. Caii şi căruţele sunt pe cale de dispariţie, iar "din 400 de vaci, câte aveam în 2004, acum mai sunt doar 56".