Zeghea din suflet

Detinutii nu cred ca se face reintegrare si reeducare in penitenciarul de la Iasi. Nu si-au pierdut doar libertatea, ci si dreptul la intimitate. Uneori, insa, aleg sa se casatoreasca, asumandu-si riscul de a-si trai viata despartiti de un zid.

Nici macar detinutii nu cred ca se face reintegrare si reeducare in penitenciarul din Iasi. Simt doar ca fac o policaficare infractionala si ca sunt obligati sa invete sa se descurce cum pot intr-un mediu ostil. Ba, mai mult, descopera ca nu si-au pierdut doar libertatea, ci si dreptul la intimitate. Pot fi priviti oricand prin vizorul din peretele de la WC, fara sa stie.

Singurul cuplu casatorit din Penitenciarul Iasi tocmai a semnat citatiile de divort. Primul termen de judecata este la 22 noiembrie. Florin si Ionela se impaca bine, se iubesc platonic, dar se poarta unul pe altul prin fata judecatorului tocmai pentru a ramane aproape.

Divortul celor doi detinuti casatoriti este o afacere judiciara care se poate intinde si de-a lungul unui an in penitenciarul cel mai aproape de locul de judecata, in cazul de fata, Iasi. Ionela ar trebui sa fie transferata la Targsor, unde se afla singura "colonie" penala de femei. "Acolo e Iadul. Am ramas o data «descoperita» (fara afaceri judiciare la Iasi - n.r.) si am stat o luna la Targsor. Sunt nebuna, dar acolo am simtit ca innebunesc", povesteste detinuta. Cat timp va dura procesul de divort, cei doi soti se vor vedea nu doar la cele patru vorbitoare penale intr-o luna, dar si in masina care-i transporta la instanta. Iar Ionela va ramane aproape de el.

SOTIA. Femeia, de loc din Iasi, a ajuns in spatele gratiilor acum trei ani. Mai are de ispasit inca trei ani si sase luni pana la comisia de liberare conditionata. Pedeapsa ei: zece ani de detentie, pretul unei clipe de ratacire. "Intr-o cearta cu femeia la care stateam in gazda la Piatra Neamt, mi s-a pus o pata pe ochi si nu am mai judecat. Am luat ce-am avut la indemana, un cutit, si am lovit-o in cap. Apoi am chemat Salvarea, constientizand ce am facut. Femeia a murit abia dupa doua saptamani, la spital. M-au calificat la omor, nu la lovitura cauzatoare de moarte", isi marturiseste Ionela pacatul. Fata aceasta cu ochi albastri si senini se stie cu probleme de sanatate psihica. Nici nu mai stie pe la cate comisii a ajuns si cate diagnostice i s-au pus. Toate au legatura cu o boala grava depresiva, depistata din copilarie. "Imi impun sa nu repet aici ce am facut in 2002. Ma enervez din nimic si, cand mi se pune pata pe creier, sunt in stare de orice. Furia imi da o putere pe care n-o am. Mor cu celalalt de gat!", spune tanara de 32 de ani, temandu-se ca regimul de detentie nu o va linisti, ci o va inrai. Acum isi infraneaza mai mult pornirile violente, la gandul ca afara o asteapta mama ei, careia i se va alatura, dupa liberare, si sotul sau.

SOTUL. Florin s-a transferat in Penitenciarul Iasi cu o afacere judiciara in ianuarie 2004. Pana atunci, trecuse pe la Bacau, Poarta Alba si Gherla. A cazut la parnaie la 18 ani, cu o pedeapsa de 16 ani, pentru omor. Mai are cateva luni pana la comisie. "Nu sunt din Iasi, dar o sa raman aici, la mama-soacra, ca sa o pot vedea pe Ionela cat mai des. O sa-mi caut ceva de munca, stiu sa fac una-alta. La Gherla am lucrat la fabrica de mobila si m-am calificat ca tamplar. O sa fac o paine si afara, sa am grija de sotia mea." A cunoscut-o pe Ionela dintr-o intamplare. Camerele lor sunt despartite doar de un zid. Un coleg de-al lui se juca la fereastra cu o bucata de oglinda, care a devenit retrovizoare spre "vecine". Colegul de camera l-a indemnat pe Florin sa le spioneze si el pe fete, si asa a vazut chipul ei. "Mi-a placut de fata, am aflat cum o cheama si i-am scris o scrisoare. Initial, nu-i intelesesem bine numele, dar gardienele si-au dat seama ca despre ea e vorba", rade tanarul, povestind, la masa de vizita, cum s-a indragostit.

IDILA DUPA GRATII. Azi o scrisoare, maine o scrisoare, tot asa vreo patru luni. Mama ei o sfatuia sa nu se grabeasca la maritat pana nu-l vede pe om in libertate, dar i-a dat acordul fiicei dupa ce l-a cunoscut, la vizita, pe pretendent. Tinerii au facut cereri catre directorul penitenciarului, iar casatoria s-a savarsit la doar trei saptamani dupa ce acesta le-a dat aprobarea. "Am avut noroc. Am auzit de oameni care nu au ajuns sa se casatoreasca decat dupa un an, chiar doi de cand au facut cerere. Cununie religioasa n-am vrut sa facem aici. Si asa, e destul de trist ca ne-am luat civil in inchisoare. Dar e si frumos, e iubire intre noi. Platonica, dar adevarata", crede Ionela.

Cei doi corespondeaza in fiecare zi, prin clasica scrisoare cu timbru "loco", depusa la cutia postala de pe sectie. Fizic, ii desparte un zid. Sunt "cazati" in camere cu un perete comun, din care le vine, cateodata, sa muste de frustrare. In una din zilele in care i-am intalnit, semnasera citatiile de divort. El nu prea a fost de acord cu desfacerea casatoriei, chiar daca ea incerca sa-l convinga ca o face doar pentru a nu fi transferata la Targsor.

FURIE
"Ma enervez din nimic si cand mi se pune pata pe creier sunt in stare de orice. Furia imi da o putere pe care n-o am. Mor cu celalalt de gat!" - Ionela

PLANURI
"La Gherla am lucrat la fabrica de mobila si m-am calificat ca tamplar. O sa fac o paine si afara, sa am grija de sotia mea" - Florin

Pasuri de femeie

Nici una dintre cele 19 femei nu parea dispusa sa ne vorbeasca. In ochi li se citea curiozitatea, dar si un fel de teama. Una dintre detinute a avut curajul sa spuna insa ce le doare: "Vorbim, da’ sa nu mearga si majorul". Majorul fiind, am inteles noi, agentul sau gardianul. Cu aceasta conditie, doua femei si-au spus pe soptite pasurile: lipsa medicamentelor, painea proasta, interdictia cu lucrul de mana in celula, prea putinele intalniri cu psihologul unitatii (si atunci la sedintele de grup), dar si sistemul de eliberari conditionate, care detinutelor li se pare aberant, pentru ca nu se refera explicit la persoana al carui dosar se discuta, ci se rezuma la un calcul primar al rapoartelor de "evidentieri" si "cele de incident". In plus, femeile din Penitenciarul Iasi spun ca in institutie nu se face reabilitare. Programele sunt superficiale si fara rezultate, iar ele, detinutele, raman cu impresia ca nu se doreste intoarcerea lor in libertate, decat pentru atat timp cat sa mai savarseasca o infractiune din paleta celor pe care le invata de la celelalte detinute.

Scrisoare

"Pentru fiecare detinut, mai putin pentru cei invatati cu acest loc, intrarea in puscarie este un moment de disperare. Dar, cu incredere in Dumnezeu, incepi sa te gandesti: «Am gresit, trebuie sa platesc intr-un fel. Lui Dumnezeu ii multumesc ca mi-a dat o pedeapsa usoara si ca nu-i chinui si mai mult pe cei de acasa!». Visez numai la ziua cand voi intra in comisia pentru eliberarea conditionata. De cand sunt aici am incercat mereu sa nu plec urechea si sa nu vad, pentru a nu devia de la drumul bun... Nu mi-a fost usor sa traiesc intr-o lume in care toti se cearta zilnic pentru orice fleac, care emana rautate si perversitate pentru a tese in jurul lor minciuni si intriga. Este o competitie continua si salbatica pentru a se detasa cat mai mult in top, pentru a arata ca esti superior celuilalt. Multi chiar au ajuns sa-si ia viata si ii chinuie pe cei de acasa. Aici nu mai este mila, nu mai este rusine sau bun-simt. Ceea ce am vazut si simtit in puscarie mi s-a intiparit in suflet. Am ajuns la concluzia ca, aici, a te reeduca pentru ceea ce ai comis nu este sa devii mai bun, sa iti doresti sa fii mai rau decat ceilalti" (Fragmente din scrisoarea unei detinute pentru Jurnalul National)

Intrebare cu vizor

Unul dintre ofiterii care ne-a insotit pe culoarele penitenciarului din Copou a simtit nevoia la un moment dat sa se uite printr-unul din vizoarele din pereti. Sa verifice daca intr-adevar s-a spart o teava, asa cum reclamasera detinutii la raportul de dimineata. Am imitat gestul, dar, spre deosebire de spilcuitul ofiter, noi am ramas cu o intrebare in minte despre acest obicei. Prin vizorul de un centrimetru am reusit sa "patrundem" fara voia noastra in intimitatea celulei: spatiul de toaleta. Doi barbati sa barbiereau, obositi, pentru ca abia se intorsesera de la munca. Si atunci ne-am intrebat si am intrebat si personalul institutiei, dar fara a gasi un raspuns satisfacator: Nevoia de supraveghere este justificata, dar nu ar fi normal ca acei oameni sa stie cand sunt priviti? Sa fie avertizati ca acel vizor functioneaza? Nu invata, oare, astfel ca intimitatea lor nu le mai apartine si prin urmare vor iesi din inchisoare cu aceasta notiune pervertita? Nu vor invata ca nimeni nu mai are dreptul la intimitate si ca cel cu bulanul, cutitul sau ranga in mana poate calca pe oricine in picioare?