"Mâncarea e fudulie! Băutura-i temelie!"

Localurile (sau bodegile) de cartier au existat dintotdeauna. Dar parcă aşa cum s-au "puit" imediat după Revoluţie parcă n-au fost niciodată! Şi cum în România se pot face "afaceri" cu orice şi oricum, iar visul aproape al oricărui român este să aibă "afacerea" lui, aşa au apărut "bombele", a căror "calitate" este doar aceea de a avea un stoc suficient de băutură proastă şi ieftină.

Unele dintre ele sunt făcute din tablă, cu doar câteva mese tot de tablă înconjurate cu scaune din plastic, ce nu oferă prea multă stabilitate, iar altele sunt "ascunse" prin casele proprietarilor cu mese ceva mai acătării. Le găsim peste tot prin cartierele mărginaşe, prin parcuri şi, uneori, chiar şi prin centru.

Da, realitatea e cruntă! Primul asemenea local l-am găsit pe Strada Traian: o construcţie din fier, înăuntru câteva mese. Toate ocupate, normal. Ora era abia 10:30. "Am avut o zi foarte, foarte «grea» ieri", îmi spune un consumator, "iar acu' am venit să mă dreg. Acasă n-am cu ce, pentru că nu am bani să-mi cumpăr o bere, şi aici şefu' îmi dă pe caiet, iar la pensie îi dau banii pe ce beau. Şi tot aşa... niciodată nu se termină", îmi spune nea Andrei. Dar mâncare? "Bani pentru mâncare?! Mâncarea e fudulie, băutura-i temelie!", îmi mai zice el, şuierând răspunsul prin­tre dinţi. Îl întreb câţi ani are. "Cât îmi dai?", îmi zice el prompt, hlizindu-se (hait! m-am gândit că-mi cere bani de-o bere, dar n-a fost aşa!). 60? "Nu, am 58 de ani şi dacă tot m-au disponibilizat, pentru că am avut vechime, am ieşit la pensie." Ce pot să-i spun! Să fie sănătos! Am plecat urgent din crâşmă pentru că cel care era la bar începuse să se uite bănuitor la mine.

Plec mai departe. Alt cartier, alt local. Destul de plin. Văd aceleaşi feţe "obosite". "Bună ziua, ce faceţi? Serviţi micul dejun?" "Da, o votcă mică şi o bere", îmi răspunde mucalit Costel B. Aflu că are 50 de ani, că nu mai lucrează de doi ani, că n-are casă şi nici familie. "M-a lăsat femeia, a luat copiii şi a plecat la mă-sa, în Ardeal. Cât am avut serviciu şi casă, a fost bine, ne-am înţeles, dar s-a ales prafu' de tot şi am rămas singur. Acu' dorm pe unde apuc, mănânc ce-mi dă lumea de pomană şi când am câte un ban intru aici, că e cald, şi beau ceva, că-mi pune sângele-n mişcare şi nu mai simt frigul!" Trist şi dureros de adevărat.


ÎNTÂLNIRE MATINALĂ
De ani buni, Florin T. nu pierde în nici o dimineaţă întâlnirea cu paharul cu tărie şi cu cafeaua aburindă! O bea în restaurantul de pe Strada Niţu Vasile, un local ceva mai "select". A fost inginer la IMGB, avea un salariu frumuşel, nevastă, casă, iar acum... "Nevasta mi-i bolnavă, de supărare a făcut ceva la cap şi a paralizat", îmi spune el. Restaurantul e curăţel, are tablouri pe pereţi, barul este aranjat cu multe sticle, care mai goale, care mai pline, pe fundal se aude vocea lui Adi Minune, care se tânguie de zor: "Numele tăăău de aaaaazi îl voi uitaaa...".

"Avem bucătărie românească şi internaţională - îmi spune Dan, ospătarul -, dar clienţii noştri mai mult beau decât mănâncă. Seara mai vin tinerii din cartier să asculte muzică, să mănânce pizza şi să se uite la televizor. Dar, în rest..., ei sunt baza..." Mi-i arată cu un gest larg pe cei de la mese! "Vin, votcă şi bere vindem cel mai mult. Când am deschis cârciuma, în 2001, parcă ne-am gândit că vor veni cei care locuiesc în împrejurimi să mănânce şi să bea, dar n-a fost aşa. Mai organizăm mese festive sau parastasuri, dar nu prea mai are cine să gătească, bucătarul pe care l-am avut a plecat. Dacă avem o masă, vine o femeie din cartier şi găteşte şi o plătim cu ora. Îi convine şi ei, ne convine şi nouă! Viaţa e grea, chiria e mare şi trebuie să ne descurcăm cumva, altfel murim", îmi spune Dan.


MANELE ŞI CEVA ÎN PLUS
Undeva lângă Parcul Tineretului, ora 12:30. O casă destul de arătoasă adăposteşte un restaurant de cartier. Intru într-o cameră frumos aranjată cu mese din lemn şi scaune tapisate, barul este luminat, iar un băiat tânăr mă întreabă dacă doresc o masă. Îi răspund că aş vrea, dacă se poate, să vorbesc cu patronul, iar el îmi spune că nu este în ţară. Sunt ocupate câteva mese, tot cu aceleaşi feţe "obosite", dar de data asta ceva mai spălate şi mai bine îmbrăcate. Şoc!! Câţiva clienţi au în faţă (şi) farfurii cu mâncare! Îl întreb pe băiat ce fel de bucătărie are restaurantul, iar răspunsul vine prompt: "Internaţională". Adică?, risc eu o întrebare. "Pizza, paste, mici, grătar de pui şi de porc, cartofi prăjiţi şi salată. Dar puţini dintre clienţii noştri mănâncă."

În timpul ăsta, în local se fac mişcări de trupe. Se deschide uşa şi intră un "el" şi o "ea". Amândoi foarte tineri. Au căşti în urechi şi dau ritmat din cap. Mi-am zis că ascultă ceva rock! Da' de unde! O tipă cânta ceva cu tristeţe, cu bani, cu dor, cu prieteni... Se aşază la o masă, comandă o sticlă de vin şi două cafele. "Mai târziu vrem să şi mâncăm, că mai vin nişte prieteni", spune el. Ea dă în continuare ritmat din cap, tot pe maneaua de inimă albastră! Se aude destul de tare! Îşi aprind ţigările şi încep să discute cu voce tare. "Băi, frate, le-ai văzut pe-alea două de la mine din bloc. Nişte boarfe! Vine să le ia de acasă unu' cu-n merţan, frate, de zici că e hotel. Dar le-am făcut-o aseară! Am dat muzica la maxim şi le-am făcut cultură muzicală, că habar n-au de muzică. Le-am pus mu­zica lu' fratele Jean de la Craiova şi pe Minodora. Să simţă şi ele că trăiesc, că sunt sclifosite şi moarte de foame!"


TRIST ŞI FĂRĂ CUVINTE!
Din bucătăria restaurantului vine un miros puternic şi deloc apetisant. Un bărbat care stă la masă în compania... unei sticle de votcă, ceva mai sensibil, strâmbă din nas. Şi îl întreabă pe băiatul de la bar: "Ce pute aşa?". Cu aplomb, băiatul, barman-ospătar, îi spune că dacă nu-i convine mirosul poate să plece. "Nu plec nicăieri! În fiecare zi îmi beau aici tăria şi berea, iar acu' de ce mă dai afară? Nu-mi place cum miroase!", îi răspunde hotărât clientul permanent.


ALTCEVA ...
"La ochiul lui Dumnezeu", scria Constantin Bacalbaşa în cartea "Bucureştii de altădată", "era o cârciumă renumită, pentru că aici se aduna toată boierimea şi toţi cheflii de calitate ai timpului, unde mâncau studenţii, pentru că porţia de mâncare costa numai 40 de bani, dar se dădeau şi jumătăţi de porţii cu 20 de bani". Frumos, nu? Data viitoare voi merge să caut în Bucureşti ambianţa restaurantelor de odinioară. Sigur există undeva şi le voi găsi!