Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● cititoare
Eu sunt dintre cei care au ales să plece. Acum aproape şase ani. Economic şi uman, recunosc, îmi este mult mai bine în SUA decât îmi era în România.
Dar în afară de partea materială se pare că mulţi uităm cât de importantă este şi partea sufletească a fiecărei vieţi. Ştiu că e greu să filozofezi cu burta goală. Dar este destul de greu şi când te uiţi în jur şi nu vezi oameni cu valori şi obiceiuri similare, când totul se reduce la muncă şi bani, când toţi prietenii şi familia ţi i-ai lăsat la mii de kilometri depărtare. Poate că pentru mine e şi vârsta. Aveam 36 de ani când am plecat. Fiica mea (11 ani acum) nu are nici un fel de regrete. Rădăcinile ei sunt aici şi nu în România.
Pentru mine, însă... cu totul altă poveste. Continuu să citesc şi să ascult/privesc tot ce se întâmplă în ţară. Şi, cu tot răul pe care îl văd, continuu să îi duc dorul. Poate odată şi odată se va schimba roata şi în România. Nu ştiu când. Dar ştiu că istoria are multe suişuri şi coborâşuri. Şi îmi amintesc cum nimeni nu credea că în '89 că Ceauşescu va fi detronat.
Şi totuşi - chiar dacă nu pentru motive curate - s-a întâmplat. Speranţa e cea care moare ultima, nu-i aşa? Eu îmi propun să mă întorc. Într-o zi când fetiţa mea nu va mai avea nevoie de mine 100%.
Aveţi grijă ce vă doriţi! Sufletul e singurul care nu se poate reface dacă îl ucizi!
Citește pe Antena3.ro
