De ce-aş pleca din România, de ce aş rămâne

Roxana Roseti
● Editor Jurnalul de duminică
● 21 aprilie 1971
● Bucureşti



Mă sună mama. Întotdeauna sună mama când se tulbură România. Ultima oară voia să plecăm din ţară. "Unde, mamă?", am întrebat-o, "Ori­un­­de", mi-a răspuns. Acum are aceeaşi problemă. Doar că are şi un plan precis: "Vindem tot şi ne mutăm într-o cocioabă în Elveţia!", "Dar ma­mă, în Elveţia nu există cocioabe!".

Un coleg de la Sport îmi spune să-i transmit că s-au ieftinit casele în Un­garia. O colegă de la Special îşi aduce aminte de bunicul ei, dispărut de­mult, demult, undeva în lumea lar­gă. Încep supoziţiile: "De ce n-am ple­ca în căutarea lui ? Dacă a devenit în­tre timp un magnat al petrolului?!?"... Mă adun un pic eu cu mine şi îmi dau seama că, în ultimul timp, deşi admiraţia mea pentru România a rămas aceeaşi, s-au cam dus cu râul şi cu ramul speranţele de mai bine. De ce aş rămâne în România ? Din curiozitate. Până unde se poate merge. De ce aş pleca din România ? Tot din curiozitate. Dar unde se poate merge? Ei bine, aici e problema.

Până şi o cunoştinţă din California, american get-beget, mă în­deam­nă să rămân, aducând argumente ului­toare: "Peste tot în lume e la fel, pes­te tot lumea e nemulţumită... Un­de să te duci? De exemplu, americanii au fost atraşi cu sloganuri şi promisiuni nerespectate. Dar acum e prea târziu să se plângă (de taxe, de ne­dreptăţi şi aşa mai departe). L-au ales pe Obama, iar acum şuşotesc că a fost o alegere neinspirată şi nu prea în­drăznesc să-şi exprime ne­mul­ţu­mirile, de teamă să nu fie clasaţi drept rasişti. Istoria e o c...ă peste tot, nu numai la voi".

Îl întreb unde aş putea să plec pe Vasilică, un băieţel din vecini, în vârstă de şapte ani,  ai cărui părinţi se zbat într-o sărăcie lucie (şi muncesc, nu dorm, ca să o liniştim pe mama domnului Boc). Îmi oferă rapid soluţia: "În Regatul Trolilor!".