Mai rămânem acasă până în ziua când ne vom lua lumea în cap

Mircea Opriş
● Reporter  - Investigaţii
● 5 aprilie 1976
● Timişoara






În 1999, când m-am întors de la studii din Statele Unite, toţi prietenii m-au hulit. Eşti nebun? Puteai să rămâi în America şi tu ai venit acasă? Ce o să faci aici? Crezi că cineva dă doi bani pe diploma ta de ziarist din America? A fost şi nu a fost aşa. Ani grei, apoi puţină stabilitate. Apoi, în 2003, a apărut fiul meu, Maxim. Plecăm?, mă întreba soţia.
Tot timpul i-am răspuns cu aceeaşi întrebare. A fost relativ bine, dar lucrurile merg din ce în ce mai prost. Călătoresc des în străinătate şi contrastele mă fac să simt şi mai mult durerea mizerie de acasă, disconfortul psihic etc. Nu aş pleca din România pentru că mi-e dragă. Am un job pentru care m-am pregătit, iubesc să fac presă în şi despre România. M-am născut şi trăiesc la Timişoara, pentru că iubesc oraşul natal, unde am familia şi prieteni. Dar din ce în ce mai mulţi prieteni dragi, mai bogaţi sau mai săraci, mai tineri sau mai bătrâni, au început să plece spre alte zări. Am o familie în care fiul nostru e raţiunea care ne face să înotăm în fiecare zi prin mocirla cotidiană. Astea mă fac să mai rezist în România, precum şi un ceva nedefinit, acel ceva care mă face de fiecare dată să mă întorc acasă. Mă îngrozesc politica, inflaţia, neseriozitatea, violenţa, dar astea le întâlnesc pe unde umblu: din nebunia Venezuelei până în spoiala civilizată din Bruxelles, Berlin sau Geneva.
În septembrie, fiul meu va merge la şcoală, în clasa I. E politicos, dar ştie să şi înjure, ascultă şi Paraziţii, şi Bug Mafia, şi Guess Who. Altă ge­neraţie. La el mă uit şi atunci mă trăsneşte gândul că poate totuşi, dacă am pleca din nebunia numită România, cea care ne scârbeşte viaţa de zi cu zi, ar avea el altfel de şanse şi un altfel de viitor. Şi chiar şi eu sau soţia am mai avea o şansă, la 34 de ani, cu bagaj de şcoli şi limbi străine pe care le cam irosim pe acasă, fără falsă modestie.
Luna trecută, în Elveţia, o timişoreancă stabilită acolo m-a întrebat dacă nu am vrea să ne mutăm în Ţara Cantoanelor. Sala­riul e mare chiar şi pentru spaţiul UE, vreo 6.000 de euro pe lună pentru nevastă-mea, care e profesoară de engleză şi olandeză. Pentru mine, mai greu, mi-a spus femeia.  Iar vase nu am de gând să spăl, mason nu sunt să mă ajute loja. Deci, mai rămânem acasă. Până când? Până în ziua când ne vom lua lumea în cap. Aş pleca şi n-aş pleca.